Din experiența părinților de copii hipoacuzici am constatat că încadrarea în gradul de handicap este departe de a fi o practică uniformă la nivelul întregii țări (am mai scris despre asta cu ani în urmă). Ne punem așadar întrebarea care este încadrarea corectă și în ce măsură „larghețea” diverselor acte normative după care lucrează compartimentele de specialitate ale Direcțiilor locale de Asistență Socială și Protecția Copilului este corespunzătoare cu rigoarea impusă actelor normative ca regulă generală.
Într-adevăr, gradul de handicap se acordă în raport cu afectarea funcțională a organismului; aplicarea criteriilor medicale și psihosociale în evaluare se face de la caz la caz întrucât fiecare copil este diferit. Însă unele lucruri ar trebui bine înțelese de toți cei implicați în evaluare, indiferent de modul în care copilul răspunde la terapie:
Purtătorul de implant NU este un normoauzitor și rămâne pentru toată viața dependent de dispozitiv. Oricât de avansate tehnologic ar fi urechile artificiale, ele sunt delicate, supuse riscurilor de a se defecta, necesită îngrijire, consumabile și revizii periodice.
În plus, copilul cu implant nu face față la fel de bine ca cel normoauzitor în anumite medii și la anumite solicitări, are limitări în activitate și participare și uneori are nevoie de însoțitor inclusiv la școală, ca să nu mai spunem la deplasările în afara casei sau la activitățile de rutină care presupun socializare în afara familiei.
Un alt aspect este acela că acolo unde se văd rezultate spectaculoase în recuperare – motiv invocat de facto pentru încadrarea copilului într-un grad de handicap inferior – ceea ce nu se vede este efortul titanic din spate, efort care este în primul rând al familiei. Și acest efort costă: timp, resurse, bani, uneori locul de muncă al mamei sau tatălui care se sacrifică pentru a-și ridica fata sau băiatul la un nivel comparabil cu al celorlalți copii din colectivitate.
Noi, părinții, cunoaștem toate aceste aspecte.
Din păcate, unii dintre membrii comisiilor, deși le cunosc și ei, le ignoră poziționându-se adesea adversativ pe motiv că acordarea gradului de handicap nu se face pe aceste criterii ci… exclusiv pe criteriul achiziției de limbaj și al evoluției copilului în general. Ca și cum aceste progrese s-ar face de la sine!
Reamintim cu respect tuturor celor implicați: copilul cu handicap intră sub ocrotirea acordată de Convenția ONU privind Drepturile Copilului care subliniază nevoia copilului de protecție specială în cadrul familiei. Există, așadar, o întreagă legislație specială privind copilul și familia, relația dintre aceștia sau drepturile și obligațiile parentale. Obligația autorității de Stat este atât de a nu interveni atunci când drepturile parentale se exercită în limitele Constituției și legii, cât și de a interveni în sprijin atunci când aceste drepturi nu pot fi exercitate corespunzător!
De aceea, cu toată subiectivitatea inerentă, ni se pare firească încadrarea copiilor cu hipoacuzie neurosenzorială profundă bilaterală în gradul de handicap „grav” ca standard și nu pe cale de excepție. Diferența față de gradul „accentuat” este prezența însoțitorului, care aproape întotdeauna, este părintele. Din postura de însoțitor / asistent personal acesta se poate dedica total copilului. Chiar dacă salariul lunar este mic, este un ajutor care împreună cu calitatea de asigurat face, în unele familii, diferența…
Așa cum semnalează colegii de la „Ascultă Viața”, în ultimii ani numeroși părinți au ajuns la aceleași concluzii, au luat în serios acest război stupid cu DGASPC-urile și, din tranșee, s-au adresat, pentru arbitraj, justiției. Din semnalele noastre, majoritatea acestor plângeri au primit satisfacție, instanța anulând pe bandă rulantă deciziile DGASPC de încadrare în grad inferior.
Pe lângă cazurile prezentate de „Ascultă Viața” prezentăm și noi două.
În primul părinții au câștigat în instanță, iar dispozitivul deciziei este util să fie citit*.
În cel de-al doilea vedem că Direcția a acordat direct gradul „grav” cu însoțitor fără a mai fi necesară contestația.
Să fie primul un semn al unei noi tendințe către soluții unitare, repetabile și predictibile într-o jurisprudență constantă, dincolo de vechea dilemă dacă judecătorul face legea sau o aplică? Să fie cel de-al doilea urmare indirectă a primului, poate impulsionat și de teama de mediatizare a funcționarilor pe post de bau-bau?
O vorbă de duh a juriștilor anglo-saxoni este aceea că o lege nouă arată ca un șarpe boa care a înghițit un elefant. Pe măsură ce legea este înțeleasă și aplicată de judecători, elefantul este digerat până ce șarpele revine la forma sa naturală și se mișcă liniar, adică predictibil. Având în vedere schimbarea modificărilor și modificarea schimbărilor din ultimii ani în ce privește normele și metodologiile după care se face evaluarea copilului pentru încadrarea în grad de handicap, ca și evoluția recentă a conceptelor de handicap și dizabilitate, putem spune că avem „aproape” o lege nouă în această materie…
Deci, răbdare – și enzime digestive.
Decizie judecătorească – Andreea Deacu
Decizie DAGSPC – Sofia Stanciu
–
* Din dispozitivul deciziei Tribunalului Constanța cu privire la A. D. desprindem următoarele, care ar trebui înrămate și puse deasupra ușii la sediile DGASPC:
Instanța nu contestă buna recuperare a copilului, „însă” accentuează că audiograma relevă o pierdere de auz de 90-100 dB „fără implant” și apoi:
„Gradul grav de handicap se poate acorda copiilor care au, în raport cu vârsta, capacitatea de autorservire încă neformată sau pierdută, respectiv au un grad de dependență ridicat. În această situație autonomia persoanei este foarte scăzută din cauza limitării severe în activitate, ceea ce conduce la restricții multiple în participarea socială a copilului. Drept urmare, copilul necesită îngrijire și supraveghere permanentă din partea altei persoane.
În atare situație, pierderea auditivă … asociată cu tulburări psihice și de limbaj, surditate congenitală sau dobândită înaintea achiziționării limbajului … este asociată cu o deficiență accentuată spre gravă, ceea ce determină o încadrare corespunzătoare în gradul de handicap.
Pentru aceste afecțiuni minora necesită supraveghere permanentă și îngrijire din partea unui adult avizat pentru menținerea unui regim de viață corespunzător, necesită deplasări regulate la București pentru reglarea implantului cohlear, necesită continuare ședințelor de logopedie pentru a-și dezvolta și capacitatea de labiolectură tocmai pentru a anticipa situația în care aparatul ar deveni nefuncțional.”
În consecință… admite acțiunea! Nu era mai simplu să nu existe nicio acțiune?
0 Comments