Stima de sine este una dintre dimensiunile fundamentale ale personalității umane.
Verbul „a stima” vine din latinescul „estimare”, a evalua, care are o dublă semnificaţie: a determina valoarea, dar şi a avea o opinie despre.
S. Coopersmith (1984) defineşte stima de sine ca fiind „un ansamblu de atitudini şi opinii pe care indivizii le pun în joc, în raporturile lor cu lumea exterioară”. Încrederea în reuşita personală, mobilizarea în vederea atingerii unor obiective, resimţirea mai mult sau mai puţin a unui eşec, ameliorarea performanţelor prin valorificarea experienţelor anterioare sunt atitudini legate strict de stima de sine. Stima de sine cuprinde o dispoziție mentală care pregăteşte individul pentru a reacţiona conform cu aşteptările sale de succes, acceptarea şi determinarea personală.
În concluzie, stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm pe noi înşine, cât de „buni” ne considerăm comparativ cu propriile noastre expectanţe sau cu alţi indivizi semnificativi pentru noi. Opinia despre sine e vitală propriului echilibru psihologic.
I. Componentele stimei de sine
Stima de sine cuprinde trei componente: dragostea de sine, imaginea despre sine şi încrederea în sine.
1. Dragostea de sine este considerată ca fiind elementul cel mai important. A se stima implică a se evalua, dar a se iubi nu presupune nici o condiţie: se iubeşte în ciuda defectelor, limitelor. Dragostea de sine nu depinde de performanţe, ci de afectiunea pe care fiecare persoană o primeşte de la cei din jurul său (familie, prieteni, colegi, etc.).
2. Imaginea de sine, această evaluare, motivatǎ sau nu, care ne-o facem despre calităţile şi defectele proprii, este al doilea stâlp al stimei de sine. Imaginea pe care o avem despre noi înşine o datorăm mediului nostru familial şi experienţelor prin care trecem. Ea se referă la totalitatea percepţiilor privind abilităţile, atitudinile şi comportamentele personale. Imaginea de sine presupune conştientizarea a „cine sunt eu” şi a „ceea ce pot să fac eu”. O persoană cu imagine despre sine negativă dovedeşte lipsă de curaj în alegerile existenţiale şi dependenţă de părerea celorlalţi.
3. Încrederea în sine este a treia componentă a stimei de sine cu care aceasta se confundă adesea. Contrar dragostei de sine şi, mai ales, imaginii despre sine, încrederea în sine nu este foarte greu de identificat, este suficient să se observe cum se comportă persoana în situaţii noi şi neprevăzute. Încrederea în sine presupune încrederea în propriile capacităţi de a acţiona în manieră adecvatǎ în situaţii importante.
Cele trei componente ale stimei de sine se întreţin în legături de interdependenţă: dragostea de sine (a te respecta indiferent ce ţi se întâmplă) determină o imagine pozitivă despre sine (a crede în capacităţile proprii), care la rândul său influenţează favorabil încrederea în sine (a acţiona fără teama excesivă de eşec).
II. Clasificarea stimei de sine
Stima de sine poate fi: pozitivă (ridicată) sau negativă (scăzută).
Stima de sine ridicată este sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii. Persoanele cu o stimă de sine ridicată îşi asumǎ responsabilităţi („Pot să fac acest lucru”); se comportă independent („Mă descurc singur”); sunt mândre de realizările lor („Sunt mândru pentru că…” „Sunt important”); realizeazǎ cu perseverenţă probleme şi sarcini noi („Sunt convins că pot să fac acest lucru”); îşi exprimă atât emoţiile pozitive cât şi pe cele negative („Îmi place de mine aşa cum sunt”, „Sunt supărat când vorbeşti aşa cu mine”); oferă ajutor şi sprijin celorlalţi colegi.
Stima de sine scăzută este sentimentul de subapreciere şi non-valoare cu frecvente trăiri emoţionale negative, de cele mai multe ori cauzate de experienţe negative. Persoanele cu o stimă de sine scăzută: sunt nemulţumite de felul lor de a fi ( „Nu sunt bun de nimic”, „Nu sunt în stare să fac asta”, „Nu am nici o calitate”); evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi („Nu voi fi in stare să iau examenul”); se simt neiubite şi nevaloroase ( „Sunt antipatic”, „Nu mă place nimeni”, „Sunt plictisitor”); sunt uşor influenţabile („Prietenii mei cred că este bine să fumezi?”); au rezistenţă scăzută la frustrare („Nu pot să învăţ!)
Stima de sine are un rol esenţial în realizarea echilibrului psihologic al unei persoane. Stima de sine ridicată conduce la stabilitate emoţională, realizarea unor acţiuni eficiente, capacitate de luare a deciziilor, obţinerea de performanţe şi relaţionare pozitivă cu cei din jur. Stima de sine scăzută conduce la instabilitate emoţională, eficienţă scăzută în acţiuni, capacitate redusă de luare a deciziilor, frustrare şi dificultăţi de relaţionare.
Băiat cu implant cohlear la antrenament de fotbal
III. Stima de sine la copiii cu deficienţe auditive
Pentru mulţi dintre copiii cu deficienţe auditive această componentă, a personalităţii determină un set complex de probleme de adaptare şi integrare în mediul social, sentimente de inferioritate, atitudini de evitare, nervozitate, etc. Un aspect particular îl întâlnim la copiii cu deficienţe de auz severe care comunică prin limbajul mimico-gestual, ceea ce îi determină să-şi construiască grupul/cercul lor, diferit de al celorlalţi cu care nu pot comunica şi care, prin atitudinea şi comportamentul lor, ajung să îi evite constant şi să le inducă sentimentul de inferioritate şi marginalizare, cu consecinţe asupra stimei lor de sine.
Factorii individuali ai stimei de sine scăzute, la copiii cu deficienţe auditive sunt: fizici (deficienţa auditivă; necesitatea purtării protezei auditive), psihici (complexul de inferioritate; imaginea de sine negativă) şi sociali (lipsa suportului familial; marginalizarea socială).
Exista o relaţie de cauzalitate între formarea stimei de sine la elevi şi acceptarea necondiţionată ca atitudine manifestată de către cei din jur. Pentru preşcolari, sursa cea mai importantă pentru formarea stimei de sine o constituie evaluările părinţilor; mesajele transmise de aceştia sunt interiorizate de către copil, conducând la sentimentul de adecvare sau inadecvare ca persoană. La copiii şcolari, sursa de formare a stimei de sine se extinde la grupul de prieteni, colegii de şcoală sau alte persoane din viaţa lor.
Atitudinile negative faţa de sine sunt generate atât de comportamentul celorlalţi, cât şi de modul personal de a gândi faţă de propria persoană.
Imaginea de sine influenţează comportamentele copiilor, de aceea este important ca ei să se perceapă cât mai corect, pentru a dezvolta convingeri cât mai realiste despre ei înşişi. Prin formarea unei imagini de sine pozitive copiii cu deficienţe auditive dobândesc încredere în forţele proprii, acţionează fără teama de eşec şi totodata îşi dezvoltă stima de sine.
IV. Modalităţi de creştere a stimei de sine la copiii cu deficienţe auditive
Specialiştii din şcolile speciale pentru deficienţii de auz au puteri limitate la nivel macro-social în vederea educării populaţiei şi schimbării atitudinilor indiferente sau discriminatorii ce duc la marginalizare socială, însă pot derula activităţi de consiliere care să-i ajute pe aceşti copii să-şi dezvolte stima de sine şi să facă faţă atât presiunilor exterioare, cât şi cele interioare, proprii.
Creşterea stimei de sine la copiii cu deficienţe auditive se poate realiza prin: realizarea unor exerciţii de autocunoaştere; crearea unor situaţii în care copilul să-şi identifice calităţile; crearea de situaţii în care copilul să aibă oportunitatea de a oferi ajutor celorlalte persoane – activităţi de voluntariat; identificarea abilităţilor copilului şi crearea situaţiilor în care acestea să fie utilizate cu succes; dezvoltarea sentimentului de auto-eficacitate.
Printr-o atitudine constantă de valorizare, copiii cu deficienţe auditive îşi pot construi o stimă de sine favorabilă, cu efecte majore în procesul adaptării şi integrării şcolare şi sociale.
Va urma
0 Comments