Vorbirea se învață în familie sau Ce știu, de fapt, să facă părinții?

Sigrid Martin

Unde am învățat noi propriu-zis să vorbim? Nu la școală și nicidecum în cadrul sesiunilor terapeutice.

Învățarea limbii s-a făcut acasă, în familie, cu mama, tatăl, bunicii, surorile și frații. Procesul a avut loc aproape firesc, fără efort. Toți adulții erau convinși că noi, copiii, vom vorbi la un moment dat. Cei mari se bucurau când auzeau primele noastre cuvinte, chiar și atunci când făceam greșeli. Poate că ceva mai târziu ne corectau cu blândețe una sau alta din greșeli. Dar de fapt, părinții noștri aveau răbdare cu noi și lăsau ca dezvoltarea vorbirii să evolueze în timp, pas cu pas.

Și au avut dreptate! N-am devenit noi oare cu toţii vorbitori şi parteneri de discuţie relativ competenţi? 

Şi cum am reuşit?

Toate mamele din lume comunică cu copiii lor în același mod: în limba mamelor. Ele nu vorbesc în propoziții complicate, ci articulează cu o intonație deosebită și conferă vorbelor lor o anume melodicitate. Ele își repetă propriile spuse, dar reiau cu plăcere şi oricât de des și ceea ce spune copilul. Asta înseamnă: „Te-am înțeles.” Ele simt ce dorește să spună copilul și îl ajută cu cuvinte.

Părinții nu au ambiția să-l învețe pe copil să vorbească în limba maternă. Nu, ei doresc doar să poată comunica cu copiii lor și să se poată înțelege reciproc. Noi toți am învățat să ne vorbim limba în acest mod și prin intermediul acestui dialog învață și astăzi copiii cu auz sănătos să vorbească în limba lor maternă.

Tehnologia auditivă și timpul părinților

Astăzi, tehnologia auditivă modernă, aparatele auditive digitale efective și implantul cohlear le oferă copiilor cu deficiențe de auz posibilități ce n-au mai existat în alte vremuri. Copiii care dispun de tehnică auditivă modernă încă de mici, se joacă și învaţă la fel ca semenii lor cu auz normal și, de regulă, pot recupera în câțiva ani deficiențele iniţiale de vorbire. Bineînțeles că acum învățarea limbii nu se mai produce ca de la sine. Procesul reuşeşte doar atunci când mama, tatăl sau un adult îi acordă copilului mai mult timp fără să urmărească ceva anume, jucându-se cu el, ocupându-se de el și mai ales, comunicând cu el. Adultul și copilul sunt parteneri egali în acest proces. Ei se ascultă reciproc, își fac propuneri, refuză, negociază unul cu altul.

E adevărat că la început comunicarea este întreținută preponderent de adult. Noi însă trebuie să fim atenți când copilul nostru va dori să intervină. Și el are ceva de spus iar noi trebuie să-i permitem asta. Fiecare copil are nevoia de a comunica. Părinții își cunosc copilul cel mai bine, îi știu punctele forte și slăbiciunile sau preferințele și pot reacționa corespunzător. Ei simt atunci când copilul are ceva pe suflet. Părinții și copiii sunt conectați printr-o relație de încredere emoțională. Ei petrec majoritatea timpului cu copilul mic și datorită acestui fapt pot contribui esențial atât la dezvoltarea generală a copilului, cât și la dezvoltarea aptitudinii de a vorbi a acestuia. În comparație cu terapeuții, care văd copilul mult mai rar și deloc în viața de zi cu zi, părinții au un mare avantaj.

Cum se întâmplă toate acestea?

Casa, locuința, bucătăria, garajul, atelierul, grădina oferă permanent ocazii de a vorbi: să faci împreună o prăjitură sau o budincă, să tai mărunt legume și fructe pentru următorul prânz, să aranjezi masa, să repari și să cumperi ceva, să „citești” cărți cu imagini. E necesar să faci ceva împreună cu el, să vorbeși despre asta, să faceți ordine, să puneţi rufe la spălat, să faceţi cumpărături împreună, să scrii o listă de cumpărături împreună cu el și de fiecare dată să vorbești, să explici, să laşi copilul să participe şi el. E necesar să faci pauze când vorbești cu copilul pentru ca și el să se implice. Copiii au o mare dorință de a împărtăși. Și să nu uităm de cântat. Cântaţi cu copiii voştri. Amintiţi-vă de melodiile copilăriei voastre, aşa cum le-aţi cântat cu mama, tata sau bunica. Repetiţiile din cadrul cântecelor, cuvintele abia fredonate, melodia – toate îl ajută pe copil să înţeleagă şi să participe la rândul său. Cântatul e o minunată experienţă comună emoţională. Şi tuturor ne place să cântăm împreună.

Şi câte ni se oferă atunci când ne plimbăm cu copilul! Deseori nu e necesar să mergem prea departe, deoarece copiii sunt curioși și au un impuls înnăscut de a cerceta. Ei descoperă permanent ceva.

„Ei văd cu picioarele.” (Maturana)

Părinții, bunicii le transmit copilului acea siguranță emoțională de care are nevoie în dezvoltarea sa și pentru a învăța. Familia oferă copilului un spațiu protejat, în care copiii pot descoperi multe lucruri, animați și însoțiți de parteneri demni de încredere. Toate acestea înseamnă timp, dar e timpul atât de necesar copilului nostru cu deficiențe de auz pentru a-și dezvolta deprinderile de vorbire și conștiința de sine. „Eu știu că pot să fac… deja multe lucruri!”

Cu siguranță, copilul nu va înțelege toate expresiile. El înțelege însă despre ce este vorba prin participare, din context, iar cu timpul va învăța tot mai multe cuvinte și propoziții.

Televizorul și telefonul mobil – dădace moderne?

S-a demonstrat faptul că acei copii cu deficiențe de auz care rămân mai mult timp acasă cu mama lor, adică nu sunt dați foarte devreme la grădiniță, îşi dezvoltă mai bine capacitatea de a vorbi. Acest lucru e valabil şi pentru copiii care stau puţin sau deloc în faţa televizorului. Un televizor nu răspunde la întrebări. Vorbirea se învață preponderent prin interactiune și în dialog cu oamenii.

O problemă încă și mai mare este telefonul mobil. Îl avem tot timpul la noi! Micuţii ni-l cer și noi cu el îi „liniștim”. Şi noi singuri suntem de vină. Oare nu suntem noi un model pentru copiii noștri, noi care avem mereu mobilul în mână? Când suntem nevoiți să aşteptăm undeva, copiii insistă să-l aibă. Cât timp prețios pentru o scurtă conversație se pierde… Și un telefon nu vorbește! Oare n-ar fi mai bine să avem o carte mică sau un joc în geantă? Nici unul dintre noi nu dorește să se lipsească de telefon, dar nu trebuie să abuzăm de el pe post de bonă a copilului.

Joaca în familie?

Avem noi, adulții, timp să ne jucăm? Și mai putem noi să ne jucăm? Ne-am reprimat oare complet creativitatea pe care o aveam din belşug în copilărie? Conform unui studiu, un om aflat la vârsta de 40 de ani își păstrează doar 2% din potențialul creativ al unui copil de 5 ani.

Suntem noi cu adevărat parteneri de joacă pentru copil sau doar stăm lângă el și îi dăm indicații? Reprezintă jocul într-adevăr o metodă efectivă și serioasă de promovare a vorbirii?

Noi vorbim despre învățare, întruchipând-o în joc, pentru a păstra motivația. Sunt acceptate astfel de programe de învăţare a limbii, în care participanții se joacă şi se antrenează în acelaşi timp. Învățarea prin intermediul jocului e la ordinea zilei. Dar doar atât, ne jucăm? Ideea nu pare să placă nici părinților, nici specialiștilor. Dar cele mai fericite momente sunt tocmai acelea în care părinții uită complet de „programul” lor și se joacă pur și simplu cu copilul lor. Copilul are nevoie de tată sau mamă drept parteneri de joc autentici, care se implică în joaca cu el și îl încurajează să aibă iniţiativă. Calitatea relației părinți – copil joacă un rol considerabil în economia acestui exerciţiu-joc. Copilul, care se simte acceptat și protejat, se distrează și se joacă cu o mai mare plăcere și e mai creativ.

În timpul jocului, copilul trăiește strict în prezent și e implicat 100%. Dacă joacă rolul unui medic, atunci este medic, iar dacă călărește pe un băț, atunci bățul este calul. Jocul nu are nimic de-a face cu viitorul, cu vreo intenţie sau vreo presiune. Copilul se bucură pur şi simplu de el. Deseori, adulţii nu se joacă de fapt în timpul jocului cu copilul, chiar dacă din exterior așa pare să fie. De multe ori e o activitate formală, deoarece atenția partenerului de joc adult este undeva în altă parte. Copiii simt asta și atunci ies din joc.

Practica noastră ne-a demonstrat că și adulţii trebuie să învețe din nou să se joace. Aceasta a fost o surpriză îndeosebi pentru tați, care au descoperit cât de multă plăcere le făcea joaca şi de câtă creativitate puteau da dovadă timpul jocului cu copiii lor!

Ne putem juca și cu copii mai mari? 

Se spune că marele compozitor Wolfgang Amadeus Mozart se juca trei ore în fiecare zi (ca om în toată firea!). Joaca era sursa lui de creativitate și energie. Noi, adulții din ziua de azi, nu mai avem atâta timp la dispoziție. Sau? Am putea să ne uităm mai puţin la televizor şi atunci am avea timp de joacă sau pentru un program comun cu copilul mai mare. Nu timpul avut la dispoziție contează, ci calitatea interactivă și emoțională a cooperării. Chiar și copilul mai mare, adică și cel care a primit tehnologie auditivă mai târziu, și care nu posedă cunoștințe de limbaj la nivelul vârstei sale, are nevoie de dialog verbal și interacțiune în mediul familial, pentru a se simți acceptat, dar și pentru a prinde curajul de a comunica în afara familiei sale. Jocuri cu cuburi sau cărți de joc, construirea de cetăți, orașe sau străzi, meşteritul, semănatul plantelor în grădină, gătitul, repararea jucăriilor, citirea împreună a cărților…

Acestea sunt doar câteva propuneri care oferă ocazii interesante și captivante de comunicare inclusiv cu copiii mai mari. Părinții ştiu ce-i interesează pe copiii lor și se pot implica uşor.

Chiar dacă competenţele lingvistice nu corespund încă vârstei biologice, părinţii își pot ajuta mult copiii să acumuleze cunoștințe despre lumea înconjurătoare. Chiar și în cazul în care copiii nu înțeleg totul, experiența și experimentarea merg mână în mână cu învățarea vorbirii.

Luați copiii cu voi la biserică, la o expoziție de tablouri, mergeți cu ei la cumpărături sau trimiteți-i pe ei să cumpere singuri pâine sau unt, mergeți cu ei la un magazin cu produse agricole, la un eveniment sportiv, la o bibliotecă și împrumutați o carte, apoi citiți-o împreună. Mergeți la grădina zoologică sau la un magazin de animale de companie și aflați de unde vin ele. Astfel puteți trezi curiozitatea copilului pentru lumea înconjurătoare. Poate aduceți și un glob pământesc în casă! Arătați-le copiiilor locul vostru de muncă, spitalul, gara sau mergeți cu ei pe un șantier de construcții, urmăriți ce se întâmplă mai departe….fierbeți apă în cratiță și arătați-le cum se evaporă și apoi se condensează, înghețați apa, topiți gheața… și vorbiți copiilor despre toate acestea. Există atâtea de făcut care nu necesită nimic în afară de timp şi creativitate. Așadar, porniți la drum împreună cu copiii voștri!

„Înțelegerea este în picioare.” (Maturana)

Mai avem nevoie de terapeuți?

Părinții nu doresc și nici nu trebuie să fie terapeuți. Ei rămân tată și mamă și n-au rolul de a preda limba. Ei sunt experți pentru copilul lor, pentru copil „în întregime”. Terapeuții sunt experți în domeniul de dezvoltare a auzului și a vorbirii.

Astăzi, în contextul tehnologiei auditive moderne, rolul terapeuților e altul. Copilul hipoacuzic, care dispune încă de timpuriu de tehnologie auditivă modernă, nu mai are nevoie de ceva „deosebit”, ci mai degrabă de normalitate, de ceea ce au nevoie şi copiii cu auz normal pentru a se dezvolta. Copilul hipoacuzic însă are nevoie de ceva mai multă normalitate, de mai mult timp și de mai multe oferte de dialog direct. Terapeuții oferă sfaturi părinților cu privire la organizarea mediului care să stimuleze auzul şi vorbirea acasă, în familie. Ei oferă sugestii cu privire la compartamentul de interacțiune părinți-copil, inițiază, dirijază, monitorizează progresele dezvoltării copilului, le comunică părinților, le insuflă încredere și însoțește copilul împreună cu ei pe drumul către lumea auzului. Ei sunt asistența profesională a părinților, pe care îi susține pentru ca aceștia să-și poată valorifica resursele.

Rezumat

Părinții, tatăl și mama sunt cei mai importanți însoțitori ai copiilor. Cu ei, copiii își petrec cea mai mare parte a zilei și de la ei primesc copiii cele mai consistente imbolduri și sugestii. Părinții își cunosc copilul, îi știu preferințele și slăbiciunile, și au încredere în aptitudinile sale. Acesta este avantajul esențial al părinților față de terapeuți. Ei sunt în stare să inițieze un proces natural de învățare a limbii atât în familie cât și în mediul copilului, fără să devină ei înșiși terapeuți. Copiii, îndeosebi cei hipoacuzici, au nevoie mai ales de timpul părinților lor, de interesul și apropierea emoțională a acestora, de atenția lor necondiționată. Aceasta este baza dezvoltării vorbirii.

Nu există un program de instrucțiuni pentru părinți universal valabil. Fiecare familie este unică și necesită o abordare individuală care să se potrivească cu acea situație familială.

În acest proces, terapeuții și părinții sunt parteneri de acelaşi nivel… și să nu uităm că „timpul este aliatul nostru cel mai bun în dezvoltarea copiilor noștri .” (Döhner)