Ajutor! Copilul meu este hipoacuzic! Consilierea părinților

A fi părinte este un dar. Este un rol deosebit în viață, care ajută la descoperirea laturii noi a personalității, dezvoltă autocunoașterea și asigură un continuu antrenament psihic. Nu este deloc o sarcină ușoară să fii un părinte destul de bun pentru copilul tău. Deoarece copiii de asta au nevoie, nu de super-părinți, doar de părinți destul de buni pentru ei, care se dezvoltă în „meseria” de părinte împreună cu ei. Rolul de părinte dă multe bucurii, dar câteodată drumul până când bucuria poate fi savurată este destul de lung. Când un cuplu așteaptă un copil, nu se pregătește pentru un viitor ieșit din comun, ei vor o viață normală cu un nou-născut care este perfect din toate punctele de vedere.

În unele situații nu așa se întâmplă lucrurile, copilul va fi altfel… poate doar dintr-un punct de vedere sau poate din mai multe puncte de vedere. Și castelul visurilor se destramă, totul trebuie construit de la început, cu sau fără ajutor!

Acest lucru se întâmplă și în cazul în care un copil nou-născut sau mai în vârstă este diagnosticat cu deficiență de auz. Parcă se oprește lumea, părinții sunt cuprinși de sentimente copleșitoare. Sentimente, care sunt intense, sunt reacții normale de doliu. De ce vorbesc de doliu? Se pierde definitiv ceva, siguranța că totul e în regulă, că viața familiei va fi ușoară, fără sarcini speciale, apare conștientizarea copilului diferit, care va rămâne diferit față de ceilalți…

Este o durere enormă! În aceste faze de prelucrare a pierderii apare sentimentul de furie, vinovăție, vulnerabilitate, confuzie, durere, insuficiență parentală și ca urmare anxietatea (David Luterman).

Din punct de vedere medico-chirurgical sistemul acționează astfel: după diagnostic urmează anamneza, analizele, operația, activarea implantului, reglaje, sesiuni de logopedie…  dar cine se gândește la părinte? În aceste momente trebuie să intervenim noi, terapeuții. Nu pentru a spune ce trebuie să facă, nu ca Atotștiutori ci ca terapeuți empatici, care văd, simt, înțeleg situația de doliu și de anxietate a părinților. Acțiunea în echipă (medic audiolog, medic chirurg, logoped, terapeut, părinte) are cele mai bune rezultate în această perioadă, având un rol suportiv, de empowerment pentru părinți.

Unii poate întreabă: De ce ne ocupăm de părinți? Hai să facem logopedie cu copilul, el trebuie să se dezvolte! Însă trebuie luat în calcul că fără well-beingul părinților, ca terapeuți, noi avem un drum mult mai greu și mult mai lung de parcurs până ce ajungem la obiectivul vizat!

Empower parents! Sintagmă în engleză, care trebuie să reprezinte atitudinea noastră de terapeut. Cum să facem? În primul rând acordând timp suficient părinților! Ascultându-i, oferind suport emoțional, pășind împreună în această lume nouă, străină și câteodată înfricoșătoare pentru ei. Construind o relație empatică cu ei, se vor simți acceptați, înțeleși și în siguranță în situația terapeutică. Prin validarea sentimentelor lor îi ajutăm să înțeleagă ce se petrece în sinea lor, să înțeleagă că reacțiile lor sunt normele. În această modalitate terapeutică le este permis să se exprime fără sentimentul de rușine, nu au nevoie să joace roluri, fiindcă sunt în siguranță emoțională, sunt acceptați.

De ce să acționăm așa? Fiindcă „Parents and professionals need to keep in mind that the bottom line is the child `s happiness and psychological well-being”… (David Luterman)

Munca cu familia este benefică dacă este centrată pe familie. Dar care este modul adecvat de a fi centrat pe familie? Situațiile fiind diferite și foarte dificile, precauția este necesară. Centrarea pe familie este ușor de spus, dar greu de făcut. Ca terapeut, cred că familiile sunt capabile, competente și pline de resurse! Așa și sunt! Doar în realitate aceste capacități trebuie scoase la suprafață. Pornind dintr-o relație inegală (ca terapeut și părinte), care este normal într-o relație logoped-părinte este foarte greu să reușești. Când părintele îl vede pe terapeut Atotputernic și terapeutului îi este confortabil acest rol, rezultatul este clar: terapeutul va prelua răspunderea pentru dezvoltarea copilului de la părinte, fără a avea la îndemână posibilitățile enorme care sunt asociate rolului de părinte.

Și așa se încheie drumul dezvoltării. Un terapeut centrat pe familii lucrează într-o relație de parteneriat cu părintele cu o atitudine lipsită de criticism! Este prototipul psihoterapeutului în terapia deficienței de auz, care alege parteneriatul în locul controlului. Deținerea controlului de către terapeut nu este benefică pentru implicarea în terapie a familiilor. Fiecare persoană are un stil de a manifesta, de a menține controlul. Însă terapeuții, prin metodele autocunoașterii, sunt înzestrați cu posibilitatea de a construi o relație de parteneriat cu părintele.

Cum trebuie să fie un terapeut? Iată cele cinci calități ale terapeuților:
1. Conștiincios
2. Cald și prietenos
3. Plăcut
4. Deschis la experiențe
5. Stabil emoțional

Un terapeut conștiincios este:
1. Punctual
2. Bine organizat
3. Harnic
4. Atent la detalii
5. De încredere
6. Grijuliu

Super terapeut, am putea spune!

Vestea cea bună este că aceste calități pot fi dezvoltate cu ajutorul autocunoașterii și exercițiului.

Terapeutul cald și prietenos trebuie:
1. Să fie capabil să se implice în discuții informale
2. Să aibă reacții spontane
3. Să aibă simțul umorului
4. Să fie obișnuit cu autodezvăluirea
5. Să fie deschis

Terapeutul plăcut și stabil emoțional are un rol motivant în terapie. Familia are nevoie să aibă încredere în terapeut și asta înseamnă că terapeutul uneori trebuie să pună deoparte propriile sale dorințe și sentimente. Ca terapeut autocunoașterea este necesară!!! De ce? Dacă terapeutul nu are un anumit nivel de autocunoaștere, atunci apar greșelile în terapie. Aceste greșeli, de fapt, sunt constituite din diferite strategii de autoapărare, care sunt folositoare în alte cazuri, dar nu și în relația terapeutică.

• Proiecția
• Stereotipizarea
• Negarea
• Refuzul
• Furia
• Amestecul de roluri

La nivelul relației terapeut-părinte aceste strategii sunt dăunătoare, împiedică clarviziunea și duc relația pe un drum greșit. Ele pot apărea atât la părinte cât și la terapeut, însă nu pot fi lăsate fără reacție. Trebuie conștientizate pentru binele relației terapeutice și atingerii obiectivelor comune.

Deci, cele mai bune metode ale consilierii sunt ascultarea atentă și încrederea acordată părinților, știind că ei vor găsi cea mai bună soluție pentru ei și pentru copilul lor cu ajutorul suportului nostru!

–

Referințe bibliografice
1. Luterman, David – Parent to parent, Talking with Luterman (DVD), The Ear Foundation, Nottingham;
2. Luterman, David – Luterman Lore, Working with families of young deaf children? (DVD), The Ear Foundation, Nottingham.