Punct de vedere exprimat la conferința „Școala, încotro?” din 26 septembrie 2020
În România sunt aproximativ 70.000 de copii cu dizabilități neinstituționalizați, mulți cu handicapuri permanente, care necesită terapii recuperatorii prelungite și sprijin constant. Din perspectiva nevoilor de educare, idealul, transpus de altfel în lege prin consens, este ca acești copii să învețe în școli de masă. Dar indiferent dacă acest ideal era pus în practică sau nu la momentul începerii epidemiei de Covid-19, copiii cu cerințe educaționale speciale (CES) au avut cel mai mult de suferit din cauza situației create de gestionarea deficitară a acesteia.
Una dintre aceste „victime colaterale” este fiica mea, născută fără auz, dar care învață într-o școala de masă, grație eforturilor părinților și grație implantului auditiv de ultimă generație care îi permite, cu anumite limitări, reabilitarea auditivă și verbală.
Mai întâi a fost închiderea, în perioada stării de urgență, a centrelor de terapie, prin blocarea tuturor activităților considerate de Guvern ca „neesențiale”. Închiderea a fost abuzivă și a contravenit, în unele situații, chiar recomandărilor medicale: terapia comportamentală sau kinetoterapia nu pot fi întrerupte fără regresul copilului. Logopedia, calea principală de recuperare a copiilor deficienți de auz și vorbire, poate fi, teoretic, făcută la distanță, însă nu are eficiență și nici calitate, prezența în persoană a terapeutului fiind foarte importantă.
Apoi a venit mascarada numită „școala online”. Aceasta nu doar că nu este o opțiune viabilă în general pentru procesul de predare/însușire/evaluare, dar dăunează profund, atât prin aspectele imediate – abuzul de tehnologie cu efecte nefaste asupra sănătății și dezvoltării intelectuale a copilului, cât și prin cele indirecte – lipsa socializării, a interacțiunii cu cadrul didactic și deconectarea de la mediul de competiție sănătoasă din clase.
Educația se bazează pe o relație reciprocă definită prin empatie, schimb ad-hoc de informație și pe evaluarea de către pedagog a întregii personalități a copilului. Ea necesită, așadar, interacțiune pentru a da rezultate, întrucât relațiile interpersonale relevante în acest proces nu se pot transmite virtual.
Din perspectivă umanistă, rolul profesorului este de a facilita manifestarea motivației de dezvoltare a elevului prin implicarea activă în sarcini cât mai atractive și totodată gestionarea eventualelor insuccese. Cu atât mai mult, deci, factorul uman, adică pedagogul dar si colegul de bancă, devin o resursă majoră pentru copilul cu deficiențe si nevoi speciale, chiar și acolo unde exista tehnologie asistivă, cum ar fi cazul deficienților de auz.
Am inițiat în luna iunie, ca președinte ale asociației Darul Sunetului, o petiție pentru redeschiderea școlilor, pe care am obținut semnături de la 25.000 de părinți de copii tipici sau cu CES. Am trimis-o ministerului, unde am obținut o întâlnire cu un secretar de stat și apoi am cerut audiențe la câțiva parlamentari din comisiile de specialitate. În toate aceste întâlniri am arătat problemele, uneori de netrecut, pe care le-au întâmpinat, în perioada dificilă prin care trecem, copiii cu CES. În primul rând am subliniat că pentru ei „educația online” este fie imposibilă, în funcție de afectările funcționale, fie este făcută într-un mod care adâncește starea de marginalizare a acestor copii, stare pe care atât societatea cât și guvernele din ultimii ani au făcut eforturi de a o depăși.
Bucuria că, sub presiune publică, ministerul a renunțat la sumbrul scenariu, conturat în vară, al prelungirii pe termen nedefinit a „școlii online” a fost efemeră. Normele ministerelor Educației și Sănătății pentru noul an școlar, în special purtarea permanentă a măștii și inhibarea unor comportamente firește ale copiilor, apar ca excesive, dacă nu aberante, în comparație cu riscul ce se presupune a fi evitat dar și cu măsurile aplicate în alte țări. În fața lor, unii părinți ajung să prefere pseudo-școala online.
Copilul meu, care urmează acum cursuri în sistem hibrid, este și el afectat. Când face cursuri online problema este dificultatea perceperii informației, pe care spre deosebire de copiii tipici, trebuie să o treacă nu doar prin computerul conectat la internet ci și prin microprocesorul implantului auditiv pe care îl poartă. La finalul zilei este epuizată, iar randamentul la învățătură este scăzut. Când merge la școală în mod fizic, este afectată de portul permanent al măștii. Fiica mea se exprimă verbal foarte deficitar. Acum însă, de când au fost reluate cursurile cu mască, nu se mai exprimă aproape deloc. E complet inhibată, în proporție mai mare decât colegii ei normo-auzitori. Noi probleme și frustrări pentru ea și pentru părinți. Ce școală să faci când nu poți comunica decent?
Mă gândesc și la alți copii cu CES. Aș vrea să asist la o oră online ținută celor cu vedere de tip „tunel”, care au doar un rest de vedere; aș vrea să particip la ore cu mască la gură în unitățile speciale pentru copiii care folosesc limbajul mimico-gestual, unde mimica feței este o parte esențială a comunicării. În fine, aș vrea să știu ce educație primesc copiii cu tulburări din spectrul autist, care nu vin la școală ca să învețe matematică și citire, ci comunicare și socializare. În cazul lor, expunerea la ecran este chiar contraindicată, iar la clasă au toate șansele să își agraveze tulburările, înconjurați de colegi și pedagogi care mormăie și se comporta ca lunaticii, ferindu-se unii de alții.
Mare parte dintre copiii cu CES sunt practic neșcolarizați în „anul pandemic” 2020. Pe hârtie, ei sunt afiliați unei unități școlare; însă realitatea face ca toate progresele din ultimele 3 decenii în materie de integrare a lor în societate să fie spulberate de niște guvernanți inepți, speriați nu atât de o gripă, cât de teamă să nu li se impute lor ceva.
În final, cel mai problematic aspect mi se pare atitudinea organelor administrative, în special a ministerului Educației și a celui al Sănătății, care iau decizii fără consultare în materia unor reglementări generale de importanță capitală pentru sistemul de învățământ. Emiterea de acte fără temei în lege, fabricarea în grabă și necorespunzător a cadrului normativ, declarații contradictorii și încercarea de a se deroga de responsabilitate au nevoie de un răspuns ferm.
Calea pe care s-a angajat ministerul Educației duce la distrugerea a ceea ce a mai rămas din sistemul românesc de educație, iar primele sale victime sunt copiii cu cerințe speciale.
0 Comments