În trecut!
Copiii cu afecţiuni ale auzului erau încadraţi relativ târziu în programe de terapie a vorbirii şi auzului. Aparatele auditive aveau performanţe slabe.
Implanturi cohleare nu existau la acea vreme. Dacă afecţiunea auzului era gravă, progresele în ceea ce priveşte vorbirea erau mai degrabă modeste. Terapeuţii exersau împreună cu copiii în faţa oglinzii şi făceau uz de diferite metode tactile, adică evitau, complet sau parţial, abordarea acustică a vorbirii, pentru că nu producea rezultate. Astfel au ales metoda vizuală (câteodată și pe cea tactilă) pentru controlul și îmbunătățirea vorbirii. Acest lucru era valabil și în cazul citirii de pe buze sau a pipăirii feței, precum și pentru metode moderne cum e controlul optic cu ajutorul monitorului de calculator.
Pentru terapeut şi elev deopotrivă, drumul pedagogic începea cu dobândirea, pas cu pas, a componentelor individuale ale vorbirii (sunete, cuvinte disparate) pentru a trece apoi la compunerea de unităţi mai mari (cuvinte, propoziţii), adică de la mic la mare. În cazul tuturor celor patru domenii ale limbii, adică pronunția, semnatica, sintaxa și pragmatica, rezultatele erau modeste. Prin urmare, de obicei se alegea trecerea la limbajul mimico-gestual.
Astăzi!
Copiii hipoacuzici sunt diagnosticați precoce, astfel încât cresc șansele lor de a învăța vorbirea datorită faptului că învățarea asistată începe aproape la aceeași vârstă ca procesul fiziologic. Prin urmare, condițiile biologice se îmbunătățesc considerabil. La acestea se adaugă o mai bună dotare tehnică, care ne oferă astăzi aparate auditive de înaltă performanță și implanturi cohleare. Prelucrarea tehnică a limbii prin intermediul aparatelor s-a îmbunătățit extrem de mult. În plus, există o serie de sisteme tehnice adiționale care ușurează integrarea în comunitatea celor care aud și vorbesc. Aceste două premise mult mai bune permit nu doar un cu totul alt acces la măsuri terapeutice de învățare a limbii – nu, ele pur şi simplu îmbunătăţesc şi susţin întregul proces. Cei care ţin cu dinții de vechea abordarea nu recunosc posibilitățile pedagogice actuale, nu profită de tehnica modernă şi îi refuză copilului o traiectorie de învățare prietenoasă.
Ce înseamnă acest lucru în practică?
Astăzi putem aborda un proces de învățare a vorbirii care să nu presupună, ca în trecut, predarea limbii „bucată cu bucată”, ci care să îi permită copilului o asimilare unitară, graduală și relaxată a limbajului. Învăţarea vorbirii ca materie de studiu e înlocuită de experimentare şi de trăire a limbajului în cadrul unui dialog prietenos corelat cu diferite acţiuni. E mai bine pentru toţi cei implicaţi – copii, părinţi şi terapeuţi, e mult mai plăcut şi mai eficient.
Atunci când copilul dispune deja de tehnică auditivă, poate auzi, dar încă nu înţelege.
Ce înseamnă să înţeleagă? Să recunoască ceea ce a auzit anterior şi să aloce un înţeles celor auzite. Copilul poate dobândi această abilitate folosind permanent limbajul în corelaţie cu diferite acţiuni. Astfel, copilul învaţă că anumite combinaţii de sunete (cuvinte) apar de fiecare dată într-un anume context „de joacă“. Iar copilul le poate extrage din haosul acustic și le recunoaște. Sensul acestor combinații e deslușit de copil prin joacă repetată cu păpuși, mașini, cuburi de asamblat și, mai ales, cu cărți ilustrate.
Noi, părinți și terapeuți, trebuie să reproducem pentru copiii noștri acele situații în care aceștia să poată trăi exact aceste experiențe. Aceasta e practica terapeutică în cazul copiiilor cu aparat auditiv sau implantare cohleară reușită.
0 Comments