Metoda natural – orală, bază a integrării școlare și sociale a copiilor cu deficiență de auz

Specificul metodei natural – orale

Aflată în strânsă legătură cu auralismul natural, una dintre principalele abordări de învățare a limbajului verbal de către copiii cu deficiență de auz, metoda natural-orală se sprijină pe ideea că orice copil cu deficiență de auz, al cărui auz rezidual este utilizat la maximum prin tehnica medicală avansată din zilele noastre, se poate dezvolta asemeni unui copil auzitor.

De ce natural? De cele mai multe ori ne referim la învățarea limbajului ca la un proces care are loc în primii ani ai vieții. Vorbind despre „proces”, avem în vedere etape prin care copilul trece la diferite vârste și pe parcursul cărora își dezvoltă vocabularul și anumite abilități de comunicare.

Procesul de învățare a limbajului este unul natural, copiii nefăcând eforturi conștiente de a articula anumite sunete sau de a analiza fonetic anumite structuri verbale în momentul articulării.

„În mod normal, predarea înseamnă încercare, în vreme ce învățarea nu. Să spui despre un copil că învață să meargă, că învață câteva cuvinte noi în fiecare zi nu implică înțelesul că acesta și încearcă să înfăptuiască aceste lucruri.” (trad. personală, Scheffler, 1965, citat de Clark, pag. 152). [2]

Cea mai importantă idee, cea care se situează de fapt în centrul abordării natural-orale, este prezența stimulării constante a comunicării, fără efort conștient din partea copilului. Atunci când mediul care îl susține este unul lipsit de rigiditate, cu adulți care nu se agață de fiecare cuvânt pe care copilul îl pronunță (sau, din contră, nu îl pronunță), când copilul se simte în siguranță pentru a comunica, el o va face din plin. Studiile lui Clark (1978) demonstrează acest lucru.

Din rolul de director al Școlii pentru deficienți de auz Birkdale (Southport, Merseyside, Anglia), Morag Clark a fost unul dintre cei care au teoretizat metoda natural-oral-aurală de învățare a limbajului verbal și au schimbat perspectiva de educare a acestor copii. Din studiile sale putem reține câteva aspecte importante, menite să ne ajute atât să avem o imagine mai clară asupra metodei, cât și să realizăm ce a dus la descoperirea și implementarea ei (Clark, 1978, pag. 146 – 153):

– Au existat foarte multe cazuri de copiii cu deficiență de auz care, la finalul ciclurilor de școlarizare, aveau abilități minime de comunicare, ceea ce le scădea drastic șansa de a se integra în societate;

– Fluența vorbirii unui copil cu deficiență de auz este puternic influențată de mediul în care și-a petrecut primii ani de formare;

– Ceea ce sperie cel mai mult adulții care se confruntă cu deficiența de auz (fie ei părinți sau terapeuți) sunt progresele minime de pronunție ale copiilor în primii ani atunci când se aplică metoda natural-orală, dar după cum putem vedea mai jos, există posibilitatea ca limbajul să se dezvolte pe o traiectorie despre care nu putem fi, ca adulți observatori ai copilului, conștienți în totalitate:

„Copilul cu deficiență de auz plasat într-o creșă sau într-un grup de joacă pentru copii auzitori ar putea fi dezorientat și va părea că nu învață nimic. E posibil să nu poată fi capabil, la vârsta de 5 ani, să repete la cerere câteva cuvinte învățate intens, dar ar putea fi, la fel de bine, mult mai avansat lingvistic decât copilul cu deficiență de auz care poate repeta. În compania copiilor auzitori, e posibil ca el să fi învățat ceva despre scopul limbajului, despre diversele sale utilizări și relevanța pentru viață.” (trad. personală, Clark, 1978). [3]

– Bogăția și diversitatea conversațiilor care au loc zi de zi între oameni nu pot fi cuprinse în seturi de cuvinte sau fraze, în structuri gata concepute de către specialiști, menite a-i învăța limbajul verbal;

– Este foarte importantă găsirea de către copilul cu deficiență de auz a unui sens al comunicării; el nu poate învăța natural limbajul dacă nu simte că în spatele acestui proces există un motiv intrinsec, ceva care să îi servească lui și care să creeze legătura dintre el și lumea înconjurătoare;

– De-a lungul educării copiilor cu deficiență de auz, profesorii și specialiștii le-au cerut acestora feedback vocal constant, chiar și atunci când scopul lui era doar acela de a pronunța cuvinte lipsite de context; este deosebit de importantă respectarea ritmului fiecărui copil – dacă acesta nu pronunță încă niciun cuvânt, înseamnă că încă nu are nimic de spus, iar adulții din jur trebuie să îi respecte această decizie.

În ultimă instanță, comunicarea natural-orală se bazează pe o interacțiune de calitate între adult și copil, care se poate traduce prin:

• Acordarea de timp și încredere copilului;
• Tratarea cu respect a fiecărei interacțiuni;
• Urmarea copilului către centrele sale de interes;
• Neîncercarea adultului de a se situa pe o treaptă superioară copilului și menținerea unei atitudini deschise, interesate și firești, întocmai ca în orice alt tip de interacțiune;
• Certitudinea că fiecare moment de comunicare este un act de creație care nu poate fi plănuit sau închis într-o structură.

 

Factori care asigură succesul metodei natural-orale

Există o serie de câțiva factori care, atunci când sunt îndepliniți, duc la creșterea șanselor de reușită a aplicării acestei metode. Printre cei mai importanți astfel de factori amintim:

Crearea unui mediu bazat pe ascultare

Atunci când metoda natural-orală ocupă locul central în educarea copiilor cu deficiență de auz accentul nu se mai pune pe gradul pierderii de auz, ci pe potențialul auditiv al copilului. În acest caz, atât părinții cât și terapeuții învață împreună să-și direcționeze atenția asupra unei experiențe auditive globale, îndelungate, pe care să i-o ofere copilului, și nu asupra unor sesiuni specifice de training auditiv (Clark, 1989).

Lumea în care trăim este plină de sunete de toate categoriile. Este foarte dificil pentru părinți să înțeleagă faptul că ai lor copii, fie ei cu deficiență de auz sau fără, nu aud la fel ca adulții, că au nevoie de timp pentru a învăța să asculte lumea din jurul lor. Orice sursă de zgomot este pentru copii o necunoscută, o posibilă surpriză. Ei au nevoie să găsească singuri, dar cu sprijin constant și răbdare din partea adulților, sensul a ceea ce aud și a ceea ce li se vorbește. Nimeni nu poate auzi și asculta în locul lor, dar îi poate îndruma cu calm și încredere.

Un mediu bazat pe ascultare se creează pornind de la respectarea câtorva reguli simple, dar foarte importante:

• Asigurarea unui cadru lipsit de zgomote de fond inutile, în vederea optimizării maxime a auzului rezidual și a stabilirii unei atenții comune;
• Utilizarea unui sistem FM, cu ajutorul căruia copilul poate auzi mai clar vocea celui care vorbește, zgomotul de fond fiind diminuat;
• Vorbirea „pe rând” a adulților, întrucât atunci când, din prea multă implicare, ambii părinți vorbesc în același timp cu copilul, acesta nu poate stabili o atenție comună cu niciunul dintre ei, devenind confuz;
• Folosirea unei voci plăcute, de intensitate potrivită, aceasta reușind de cele mai multe ori să capteze atenția copilului;
• Crearea unor jocuri bazate pe ritm, fiind cunoscut interesul copiilor cu deficiență de auz pentru activitățile care implică mișcare și muzică.

Stabilirea, în orice moment de interacțiune, a unei atenții comune între copil și adult

După cum menționam în primul capitol, efectele interacțiunii dintre părinte și copil în primele luni de viață sunt foarte importante pentru dezvoltarea ulterioară a limbajului. În anul 1978 s-a realizat un studiu comparativ între mamele copiilor auzitori și mamele copiilor cu deficiență de auz, pentru a stabili lungimea și complexitatea conținutului verbal pe care acestea l-au folosit în interacțiunea cu ai lor copii, aflați la vârsta de 18, respectiv 24 de luni (Gregory, S., Mogford, K, Bishop, J., 1978). Modalitatea de observare a fost analizarea casetelor video cu
situații de joc. Rezultatele acestui studiu ne arată că deseori mamele copiilor cu deficiență de auz comunică mai puțin și mai sărac cu ai lor copii, comparativ cu mamele copiilor auzitori. Ele, de asemenea, tind să folosească mult mai multe repetiții ale cuvintelor pe măsură ce copiii cresc și ratează șansele de a se folosi de vorbirea copiilor pentru a construi un dialog sau a stabili o atenție comună.

Pentru orice copil este deosebit de important să simtă că este un participant activ la situația de comunicare în care este implicat, că ceea ce dorește el să transmită are valoare și pentru celălalt, care îl ascultă și îi validează orice încercare. Pentru copilul cu deficiență de auz este și mai însemnat acest aspect, în principal pentru că el se obișnuiește de mic cu situația de a nu fi suficient stimulat și implicat în interacțiuni verbale.

Stabilirea unei atenții comune presupune utilizarea oricărui stimul din mediu, în vederea creării unui cadru în care ambii participanți să simtă că se îndreaptă în aceeași direcție.

Respectarea intervențiilor fiecărui participant în timpul interacțiunilor

Intervențiile pot fi verbale sau non-verbale. De cele mai multe ori, atunci când cele non-verbale sunt recunoscute și încurajate, șansele ca cele verbale să apară cât mai curând cresc. Printr-o intervenție non-verbală într-o interacțiune se înțelege orice mișcare, gest, joc al copilului ca răspuns la o stimulare a adultului sau ca provocare lansată adultului. De exemplu, unul dintre cele mai simple jocuri pe care le realizează copiii la sfârșitul primului an de viață este oferirea și acceptarea unor jucării. Simplul act de a da și a primi simbolizează input-ul și output-ul de la nivelul comunicării verbale. Un alt exemplu ar putea fi jocul cu rostogolirea mingilor printr-un tub cilindric: mai întâi copilul este cel care introduce mingile în tub și mama le prinde, urmând ca apoi să facă schimb și mama să le introducă, iar copilul să le prindă. Jocurile de acest gen sunt foarte importante și binevenite în etapa anterioară însușirii limbajului verbal.

La nivelul interacțiunilor verbale, care pot avea loc în cadrul diferitelor jocuri, lecturi după imagini sau povestiri, fiecare participant trebuie să aibă spațiul lui de intervenție, să aibă răbdare să îl asculte pe celălalt, conștient și atent, pentru a crea un dialog constructiv și productiv.

Implicarea familiei

În metoda natural-orală implicarea familiei acoperă o arie mai largă față de alte metode. Spre deosebire de celelalte abordări, în cadrul cărora se trasează clar limita între rolul părintelui (de suport emoțional și financiar de cele mai multe ori) și cel al specialistului (fie el profesor, logoped, terapeut specializat în terapia limbajului sau în recuperarea auditiv-verbală la copiii cu deficiență de auz), în cea de față rolurile nu mai sunt atât de clar delimitate și atât de diferite.

Există o treaptă comună, de egalitate, de la nivelul căreia cei doi se raportează la copil. Deși la început, imediat după diagnosticare, părinții au tendința de a pasa responsabilitatea ce ține de recuperare unui specialist, ulterior ei înțeleg, dacă au parte de sprijinul și consultanța potrivite, că rolul lor este chiar mai important decât al specialistului în recuperare. Fiecare familie este unică și are propriul mod de a comunica și de a se raporta la copiii ei. Când în discuție apare un copil cu deficiență de auz este cu atât mai important ca aceste caracteristici specifice să fie folosite în comunicare și puse în valoare cât mai mult.

Programele de recuperare bazate pe metoda natural-orală care au șansele de reușită cele mai mari sunt acelea în care specialiștii reușesc să stabilească o relație de parteneriat între ei și părinții copiilor. Acest lucru se realizează atunci când părinții ajung să se simtă confortabil în rolul de părinte, au încredere în ei înșiși și în modul de comunicare pe care îl stabilesc cu al
lor copil, fără a încerca să imite modalități de lucru pe care le văd în altă parte. Este vorba despre a adapta specificul familiei și a membrilor săi la tipul de comunicare natural-orală prin care copilul cu deficiență de auz va avea de câștigat.

 

Obstacole în calea utilizării metodei natural-orale

Mai ales în cazul ideii conform căreia copiii cu deficiență de auz trebuie să beneficieze de suport vizual pentru a comunica, dar și în cazul școlilor a căror filozofie este bazată pe abordări aflate la distanță de cea pe care o prezentăm acum, există aspecte care împiedică aplicarea și implicit succesul metodei natural-orale. Dintre acestea, amintim:

Orientarea excesivă a atenției copilului spre stimuli vizuali

Printre comportamentele adulților care solicită atenția vizuală a copilului amintim: mișcările exagerate ale aparatului fonoarticulator, expresii faciale exagerate, atragerea atenției asupra mișcării buzelor în timpul vorbirii („Privește!”, nu „Ascultă!”), atingerea copilului și nu strigarea lui pe nume, folosirea unor gesturi sau a unui limbaj lipsit de naturalețe, mișcări exagerate ale corpului care atrag atenția vizuală mai degrabă decât pe cea auditivă (Clark, 2007).

Copilul a cărui atenție va fi îndreptată constant către a privi și nu către a asculta va învăța mult mai greu să își folosească eficient auzul rezidual.

Neverificarea aparatelor auditive/ a implantului cohlear

Frustrările pe care le poate simți un copil cu deficiență de auz care încă nu a învățat să își schimbe singur bateriile sau să folosească aparatele auditive/ implantul cohlear sunt foarte mari. Astfel, el nu mai răspunde așa cum ne-am aștepta noi să o facă atunci când încercăm să stabilim o atenție comună sau să construim o interacțiune. De aceea, este important ca adulții să se asigure constant că aparatele auditive sau implantul cohlear funcționează optim. Olivele aparatelor auditive sunt deseori nepotrivite pentru urechile copiilor, a căror anatomie se schimbă gradual pe parcursul copilăriei mici. Acestea deformează sunetul, copiii nemaibeneficiind în totalitate de amplificare.

Un mediu zgomotos

După cum am amintit și în paginile anterioare, un mediu lipsit de zgomote este ideal pentru utilizarea la maximum a auzului rezidual și a integrării informațiilor primite pe cale auditivă în structuri mentale. Dintre zgomotele la care ar trebui să fim atenți, în calitate de părinți sau terapeuți, se numără: bătaia din picior a copilului, atingerea brățărilor/ amuletelor de masă de alte obiecte dure, zgomotele din afara camerei în care ne desfășurăm activitatea (fereastra și ușa ar trebui să fie închise), etc.

Utilizarea cu predilecție a jucăriilor sonore

Un alt aspect deseori întâlnit în cabinetele de recuperare a limbajului este prezența unui număr covârșitor de jucării sonore, soft-uri educaționale al căror scop este învățarea sunetelor de către copil (sunetele animalelor, al instrumentelor muzicale sau al obiectelor din mediul înconjurător).

Deși aceste tipuri de jocuri și jucării au rolul lor în învățare, auzul este cel mai bine stimulat într-un mediu natural. O vizită la bunici, pentru a lua contact direct cu animalele
domestice, sau o excursie în parc, pentru a auzi zgomotele mașinilor de pe stradă și claxoanele bicicletelor, sunt soluții mult mai simple, mai puțin costisitoare și mai naturale de stimulare auditivă.

Continua testare a auzului de către părinți

Din bucuria că ai lor copii reacționează la sunet (prin întoarcerea capului, de exemplu), mulți părinți au tendința de a-i striga pe nume chiar și atunci când nu au un motiv pentru a face acest lucru. În timp, copilul va învăța să ignore chemarea părintelui și să nu mai răspundă deloc.

O atmosferă rigidă, în care copiii se simt testați și corectați

Deși reiese din cele de mai sus faptul că atmosfera relaxată, bazată pe cooperare este unul dintre stâlpii de susținere ai metodei, acest lucru trebuie întărit, întrucât este principalul motiv pentru care copiii refuză cooperarea și se închid în sine. Rigiditatea nu înseamnă doar postura fizică sau impunerea unor reguli, ci mai ales rigiditatea mentală, tradusă prin dificultatea de accepta, ca adult, că progresul stă în mâinile copilului, iar adultul este doar cel care îl ține de mână și îl susține continuu. A se simți corectați este cheia spre eșec în ceea ce privește această abordare. Două persoane care vor să învețe ceva împreună, chiar dacă unul este copil și celălalt adult, nu se vor corecta și nu se vor afla pe o treaptă de superioritate una față de alta. Este adevărat că există și necesitatea stabilirii unor reguli, iar adultului îi revine această sarcină, în mod evident; însă datoria și responsabilitatea de a le stabili împreună cu copilul îi revin tot lui.

La final vom aminti câteva idei de bază ale metodei natural-orale, important de reținut pentru cei care cred în validitatea și eficiența ei:

1. Materialul didactic sau de joc utilizat în activitățile de comunicare va fi adaptat vârstei și preferințelor individuale ale copiilor.
2. Atmosfera va fi cât mai relaxată și naturală.
3. Se va acorda suficient timp pentru dezvoltarea comportamentului comunicațional, copilul nefiind grăbit să ofere feedback verbal.
4. Repetițiile cuvintelor vor fi utilizate doar în context, niciodată mecanic.
5. Vocea va fi naturală, dar cu modulații care să-l capteze pe copil.
6. Interacțiunea va fi menținută pe tot parcursul conversației, care nu va avea caracter de test.

–

Note

[2]. „Teaching normally involves trying, where learning does not. To say of a child that he is learning to walk, learning several new words each day does not in itself convey that he is trying to accomplish these things.” (Scheffler, 1965, citat de Clark, M., Preparation of Deaf Children for Hearing Society, The Journal of the British Association of Teachers of the Deaf, vol. 2, nr. 5. September, 1978, pag. 152)

[3]. The one deaf child placed in hearing Nursery School or Play Group may be bewildered and appear to learn nothing. He may not be able, at five, to repeat a few overlearned words to order, but he may well be much more advanced linguistically than the deaf child who can. In the company of normal hearing children he may well have learned something of the purpose of language, its various uses and its relevance for living.” (Clark,M., Preparation of Deaf Children for Hearing Society, The Journal of the British Association of Teachers of the Deaf, vol. 2, nr. 5. September, 1978, pag. 152)

–

Referințe bibliografice

1. Clark, M., 1978 (September) – Preparation of Deaf Children for Hearing Society. The Journal of the British Association of Teachers of the Deaf, 2(5);
2. Clark, M., 1989 – Language Through Living for Hearing Impaired Children. British Library Cataloguing in Publication Data;
3. Clark, M., 2007 – A Practical Guide to Quality Interaction with Children Who Have a Hearing Loss, Plural Publishing, San Diego;
4. Gregory, S., Mogford, K. & Bishop, J., 1979 (March) – Mother’s Speech to Young Impaired Children, The Journal of the British Association of the Deaf, 3(2).

–