Matei-Alexandru Bolog, student la Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Cluj-Napoca, este primul român distins cu Bursa de Școlarizare „Graeme Clark” oferită de producătorul de soluții auditive Cochlear.

Cum primul nu înseamnă neapărat și ultimul, oferim astăzi câteva detalii despre această distincție și încercăm să îl cunoaștem pe Matei cu ajutorul unui interviu. Sperăm astfel să îi inspirăm și pe alți tineri (B.S.).

 

Bursa „Graeme Clark”

Bursa de școlarizare „Graeme Clark” este acordată anual de producătorul australian de sisteme de implant Cochlear sub forma unui sprijin financiar pentru perfecționarea educației.

Bursa „Graeme Clark” este destinată purtătorilor de dispozitive Nucleus, indiferent în ce țară ar locui, dacă ei urmăresc să-și continue și completeze studiile cu cele universitare. Alături de bursa purtând numele profesorului Clark, Cochlear mai acordă o distincție similară, destinată purtătorilor de implante cu conducție osoasă Baha și numită după celălalt „pionier” al firmei, Anders Tjellström (video).

Pentru Bursa Clark sunt eligibili purtătorii de implant cohlear Nucleus care se află în ultimul an de liceu și care au fost acceptați pentru continuarea studiilor într-o universitate sau altă formă de educație terțiară. De asemenea, sunt eligibili tinerii care sunt deja încadrați într-o formă de învățământ superior. Cuantumul bursei este de maxim 8.000 USD.

Actele necesare pentru aplicație sunt cele uzual cerute la orice tip de bursă, plus o scurtă scrisoare de intenție detaliind experiența și aspirațiile de viitor ale aplicantului. Selecția câștigătorului este realizată de o comisie formată din trei profesioniști. Detalii.

Graeme Clark – cercetător, medic, vizionar  

Despre G. Clark am scris o scurtă biografie ne-romanțată – aici – în care am căutat să acoperim măcar informațiile esențiale despre personalitatea unui om cu un CV „modest” întins pe 80 de pagini.

Pe scurt, profesorul australian Graeme Clark este fondatorul departamentului ORL de la Universitatea din Melbourne, unde munca sa de cercetare a dus la realizarea primei „urechi bionice”: primul implant cohlear cu canale multiple, activat în 1978. Clark și-a continuat munca și în colaborare cu compania Cochlear, unde primul implant din seria Nucleus a fost produs în anul 1982.

Până azi, implantul cohlear este singura interfață funcțională între creierul uman și computer și cel mai important progres în terapia surdității, iar Cochlear deține circa 75% din piața mondială a acestor soluții auditive.

 

Interviu cu Matei Bolog

Foto din arhiva personală

1. Te rugăm să ne spui pe scurt câteva lucruri despre tine (vârsta implantării, ce tip de implant porți etc.)

R. Am trecut prin operatia de implant cochlear la 17 ani, în vara lui 2017. Port implantul Nucleus CI522 cu procesorul de sunet Kanso.

 

2. Cum ți-ai pierdut auzul? Ce ne poți spune despre experiența de a-l recâștiga?

R. Încă îmi este neclară modalitatea prin care mi-am pierdut auzul. Cert este că pierderea a fost una treptată, începând din copilărie.

Ce îmi amintesc este că atunci când la scoală jucam ,,telefonul fără fir’’ era exasperant de greu să disting cuvântul șoptit de un coleg și apoi să îl transmit mai departe. De multe ori, șopteam mai departe un cuvânt nou, pentru a evita, cel puțin pe moment, să cad în ridicol. Lucrurile se complicau atunci cuvântul șoptit la început era cu totul altul decât cuvântul rostit în final, căutându-se ,,vinovați’’ pentru ,,întreruperea’’ jocului.

Îmi era groază și de jocul ,,Ghicește cine te-a strigat’’. Mai ales dacă acel coleg care îmi striga numele se afla în spatele meu sau departe de mine, în alt colț al sălii de clasă. Pur și simplu nu puteam distinge subtilitățile timbrului vocii umane.

Auzul a început să scadă tot mai mult, iar la urechea stângă ajunsesem să am o pierdere foarte mare. Este momentul în care am hotărât să încerc și varianta implantului cochlear, ca un fel de soluție ultimă.

La fel ca și scăderea auzului, recăpătarea sa a fost treptată. Mai întăi, auzeam sunete asemănătoare unui radio stricat, că mai apoi, după câteva luni de terapie cu audiologul meu și încercări ale creierului meu de a se obișnui cu noua situație, lucrurile să intre pe un făgaș normal. A fost nevoie să învăț să aud într-un mod diferit față de cum o făcusem până atunci. Însă încercările au dat roade, iar acum sunt capabil să aud mai bine decât oricând avusesem aparatele auditive.

 

3. Ce oportunități a deschis în aria ta de studii și pasiuni implantul cohlear?

R. Cred că în primul rând oportunitățile au venit datorită unei schimbări de mentalitate pe care am experimentat-o în timpul acomodării cu implantul cochlear. Am învățat poate pentru prima dată cât de important este să acorzi timp îndeplinirii obiectivelor și proceselor de învățare. Să gândești pe termen lung și să analizezi mereu daca ești în direcția potrivită.

De asemenea, îmi este mult mai ușor să urmăresc tutoriale online despre lucrurile care mă pasionează. Reușesc să mă concentrez mai bine la cursuri. Pot să fac sport fară să mai am grija faptului că transpirația îmi va defecta foarte tare implantul (lucru pe care nu îl pot spune despre aparatele auditive cu oliva).

Însă poate cel mai important beneficiu a fost creșterea încrederii în mine. Eram mereu supărat și stresat că nu mă pot bucura de viață așa cum o făceau cei care auzeau bine. De multe ori, în timpul conversațiilor (mai ales în mediu zgomotos), intram în situații puțin ridicole pentru că nu înțelegeam în totalitate despre ce se vorbea. Încercam să intuiesc ce voiau să spună ceilalți și dădeam răspunsuri aproximative. Mă simțeam ca un impostor.

Aceasta senzație mi s-a întipărit atât de adânc în conștiință, încât ajunsesem să cred că era vina mea pentru toate oportunitățile sociale ratate. Pendulam mereu între entuziasmul de a cunoaște oameni și deziluzia faptului că, în mare parte, nu mă puteam înțelege cu ei. Acum însă am înțeles cu adevărat să îmi accept și să îmi asum condiția legată de auzul meu.

Da, încă sunt limite, însă pot mult mai ușor să port conversații, să glumesc și să arăt cât mai mult din personalitatea mea adevărată într-un timp cât mai scurt. Și cred că acestea sunt marile victorii.

M. Bolog (d) primind certificatul de acordare a bursei de la Valentin Chiticaru (Cochlear România). Foto: Cochlear

 

4. Atât prof. Clark cât și predecesorul său american, dr. William F. House, s-au izbit de puternicul scepticism al comunității științifice a vremii. Li s-a spus că ceea ce vor ei nu se poate; consensul era acela că stimularea directă a nervului auditiv pentru a crea percepția vorbirii la surzi nu este posibilă. Totuși, insistența și tenacitatea celor doi au dus la crearea primului dispozitiv funcțional din istorie care restabilea un simț pierdut, iar detractorii lor au fost reduși la tăcere. Cum te inspiră, din acest punct de vedere, munca lui Clark și a echipei sale?

R. Mi se pare că dl Clark e un caz clasic de „thinking outside the box”, un lucru pe care și eu încerc să îl fac zi de zi. Categoriile oamenilor de știință și artiștilor/creativilor au acest privilegiu: de a sfida convențiile și ideologiile adânc implantate în mintea celor din jur. Suntem de mici pusi în fața unor alegeri: x sau y. Mințile creative vor întreba întotdeauna: „de ce nu pot și x, și y?”.

Mi se pare că în lumea de azi tot mai multe persoane cad în capcana inerției. Inerție datorată mediului, supersitiilor de orice fel, convingerilor și nu în ultimul rând, lipsei de curiozități. Caută mereu o satisfacție extrinsecă atunci când vine vorba de a face un lucru. Eu nu cred că dl Clark și-a pus timpul în slujba unei provocări atât de mari doar ca să fie admirat de colegi, amici sau familie sau pentru a bifa niște trepte din piramida maslowiană. A făcut-o, cred, pentru că pur și simplu acea provocare îl stimula, iar ideea de a găsi o soluție unică pentru un rezultat unic părea suficient de apetisantă pentru a îndura neîncrederea comunității științifice din care făcea parte. Să ajungi la nivelul în care să vezi viața ca pe un joc, aceste este după mine maximul profesional.

 

5. Tehnologia este inertă/neutră din punct de vedere moral. Utilizarea ei este cea care o face fie nefastă, fie folositoare (vezi cazul dinamitei). Tu ești student la arhitectură. Cum vezi rolul arhitectului și al urbanistului în a face tehnologia folositoare oamenilor care locuiesc în orașe?

R. Părerea mea este că tehnologia produsă de arhitecți ar trebui să se subordoneze aceluiași scop pe care tehnologia în general îl are: acela de a economisi timpul oamenilor, prin eliminarea disconfortului într-o măsură cât mai mare. Disconfortul creează energie negativă, care oprește eficiența și deci consumă timp.

Economisirea timpului este motivul pentru care au apărut orașele, iar oamenii au fost dispuși să își sacrifice sănătatea fiind supuși unui mediu poluant și aglomerat. Cu toate acestea, paradoxal, unii oameni ajung să lucreze mai mult decât ar fi făcut-o într-un mediu rural sau urban de dimensiuni reduse, datorită costurilor mari de trai și a consumerismului.

Astfel, cred că înainte de a încerca să lucreze la tehnologie, arhitecții ar trebui să lucreze la modul în care clienții lor percep tehnologia. În loc să se avânte să proiecteze clădiri de birou imense pentru diverse corporații sau firme mari, ar trebui să pună clienților lor întrebarea: ,,Este într-adevăr nevoie de acest tip de arhitectură pentru scopul propus?”. Scopul recunoscut (sau nu) fiind, bineînțeles, obținerea unui profit cât mai mare pentru un număr cât mai restrâns de indivizi (un lucru normal, suntem în capitalism).

Trebuie să umblăm la mentalitatea oamenilor. Este inacceptabil că în secolul XXI, în mediul urban, efortul depus pentru asigurarea existenței să fie atât de mare, iar timpul rămas pentru relaxarea individuală sau colectivă atât de mic. Pur și simplu centralizarea aceasta forțată în orașele mari, mai ales în Romania, a dus la risipirea de potențial uman, în special în rândul tinerilor, care se văd nevoiți să lucreze foarte mult pentru a-și acoperi cheluieli de bază.

Pandemia a schimbat puțin modul în care oamenii se raportează la ideea de muncă. Au înțeles că tehnologia era de partea lor, o aveau, însă s-au temut mereu să o folosească constructiv. Dacă înainte, în ședințele de lucru se discută efectiv aproape toate problemele, online-ul fiind pentru situații imprevizibile, acum ele devin necesare doar în contextul în care lucrurile nu se pot rezolva online.

Poate astfel se vă pune accent mai mult pe timpul petrecut în natură, pe relaxare și pe comuniunea de calitate cu ceilalți. Sau, la fel de posibil, oamenilor le vă fi frică de noua libertate, de libertatea de a face ce vor cu timpul lor. Cine știe.

Sincer să fiu, mi se părea că o grămadă din construcțiile sociale pe care le știam (ședințe, cursuri, ateiliere sau prezentări) țineau mai mult de formă decât de fond. Câteodată, erau mai puțin utile în forma face-to-face decât online. Însă ele generau poluare, stres, timp pierdut pe transport și oboseală.

Așadar, arhitectul, înainte de a fi arhitect, ar trebui să fie un filozof sau sociolog bun. Să se întrebe nu doar cum proiectează o clădire, ci în special de ce o face. Să ia la întrebări intențiile oamenilor. Intențiile se pot schimba și rafina mai ușor, însă o clădire, de îndată ce este construită, mai greu.

 

6. Dezvoltarea științifică și tehnologică sunt o consecință a dorinței de a ne depăși limitele. Dar până unde putem ajunge? Dacă ceva este posibil înseamnă că este și permis? Aici intervine bioetica, știință care studiază modul în care sunt aplicate valorile morale în procesul decizional din medicină. Bioetica a stabilit 4 criterii minime pentru o decizie etică, din care două sunt principiul beneficiului și principiul respectării autonomiei pacientului.

Asupra surdității există două concepții: concepția convențională a auzitorilor care consideră surditatea un handicap care trebuie înlăturat și concepția surzilor care consideră surditatea ca aparținând normalității. Având în vedere opțiunea ta și a familiei tale pentru implant, este clar în care categorie te incluzi; totuși, există copii cu surditate prelinguală ai căror părinți refuză implantarea, mai ales dacă sunt și ei surzi, adesea motivând că implantul este o formă de „genocid al culturii surzilor”. Acești copii, nefiind în situația de a-si decide singuri soarta, potențialul beneficiu pe care ei l-ar avea din implant vine în contradicție cu principiul respectării autonomiei pacientului.

Cum privești această situație? Ce ar trebui să facă părinții și ce ar trebui să facă susținătorii implantului – medici, pacienți, asociații, având în vedere că scopul ultim al deciziei trebuie să fie urmărirea interesului superior al copilului?

R. După mine, surzii nu sunt nici normali, nici anormali, ci pur și simplu minoritari. Ei sunt anormali doar pentru auzitori, la fel cum auzitorii sunt anormali pentru surzi, pentru că fiecare categorie trăiește în universul ei și nu poate experimenta cu adevărat prin ce trece categoria ,,opusă”. Însă obiectiv vorbind, ,,minoritari” e cuvântul cel mai potrivit.

Ca persoană care pendulează constant între 2 lumi (aude brusc excelent când vine vorba de bârfe, îi scade la fel de brusc auzul când i se povestesc lucruri neinteresante – glumesc, desigur, dar ați prins ideea), nu pot oferi părinților care refuza implantarea copiilor cu surditate un sfat moral. Însă pot oferi un sfat cât se poate de practic:

Sunteți de acord că a cunoaște, a înțelege și a te exprima cât mai eficient față de semenii tăi generează oportunități sociale, culturale sau chiar economice? Iar oportunitățile generează beneficii? Având contact doar cu una din aceste lumi, lumea surzilor, o minoritate, copilul dvs. poate beneficia doar de o fracțiune din totalul oportunităților pe care viață le oferă. În schimb, dacă acesta învață să pășească și în lumea auzitorilor, numărul oamenilor pe care îi vă putea descoperi, înțelege și cunoaște este mult, mult mai mare. Iar beneficiile sunt direct proporționale. Este ca și când ai învăța o limbă străină: devii om încă odată.

 

Foto din arhiva personală

Foto din arhiva personală

7. În filmul SF Bladerunner (pe care ți-l recomand), există „replicanți”, ființe create prin bioinginerie. Ele sunt identice unui om adult, îi sunt superioare ca viteză, forță fizică și inteligență dar sunt lipsite de capacitatea de a da răspunsuri emoționale la fel ca oamenii. Ei nu sunt considerați persoane și sunt utilizați pentru munci dificile, având un statut asemănător sclavilor.

Deși e încă departe, o societate în care să conviețuim cu oameni-mașină nu mai este imposibilă. Persoane care aud cu urechi bionice (cum sunteți tu și fiica mea) sau care folosesc membre bionice integrate sunt deja printre noi. Odată cu progresul tehnologic și cu această „îmbunătățire umană”, care crezi că va fi punctul când vom înceta să mai fim oameni? Mai concret, există o calitate esențială care ne definește, astfel încât să ne putem diferenția dramatic de orice ființă, mașină sau hibrid cu care ar trebui să conviețuim, o calitate pe care am putea să o pierdem într-o zi? Ce ne particularizează în fapt, rațiunea/capacitatea de analiză sau emoția/sentimentul?

R. După mine, ceea ce ne diferenteaza sau ar trebui să ne diferențieze de o entitate robotică, căci mă gândesc că discuția în aceasta zonă vă ajunge, este capacitatea de a contempla/conștientiza dimensiunea sinelui în raport cu Universul. Cred că acest lucru ne va diferenția chiar și față de roboții biochimici.

Într-o carte foarte populară. ,,Homo Deus”, Yuval Harari (și nu numai, mai sunt și alții) aduce în discuție faptul că roboții viitorului vor putea, pe baza unor algoritmi chimici și a unor statistici făcute pe corespondenții lor umani, să producă muzică sau artă vizuală la fel ca ,,homo sapiens”. Însă cred că arta pe care o vor produce se va adresa în mare parte stimulenților bazali ai omului: afecțiunea, tristețea, curajul, adrenalina sau nevoia sexuală, stimulenți care ar putea fi descriși în mare parte prin combinații de hormoni chimici. Nu stiu însă dacă un robot va putea crea artă care să reflecte angoasa existențială sau conștiința absurdului, spre exemplu. Ar fi imposibil să recreezi tehnologic un Oscar Wilde, un Caragiale, un Camus, poate chiar și un Cioran sau Sartre.

Și mai este o problemă: daca creația roboților este strâns legată algoritmic de dorința individului uman reprezentativ pentru o anumită perioadă de timp, atunci ar însemna o prăbușire dramatică a calității artei. Unde am fi acum dacă Van Gogh ar fi făcut artă pe placul contemporanilor sai? 🙂 Automat, arta este sublima pentru că nu ne așteptăm la ea. Când ne așteptăm la un anumit efect din partea unui anumit tip de artă, deja nu se mai numește artă, ci medicament. După mine, arta subjugă omul, nu viceversa, iar roboții nu ar putea produce artă decât în strânsă relație cu ființa umană. Fără oameni, roboții ar rămâne șomeri. Așadar, pentru moment suntem relevanți, chiar și în calitate de consumatori.

De asemenea, ar fi foarte greu să creezi umor prin ființe robotice: ar însemna astfel să ai acces la un întreg bagaj de informații despre conștientul și subconștientul unui individ ,,homo sapiens’’, însă asta ar însemna că atunci când vor dispărea toate necunoscutele despre noi ca oameni, vom dispărea și noi odată cu ele. Adică nu am mai avea libertate, iar daca oricum nu am avea libertate, la ce bun roboți care să ne facă viața mai plăcută?

În „Minunata lume nouă”, Aldous Huxley descrie o utopie în care oamenii sunt controlați încă dinainte de naștere, din eprubetă, pentru a menține câteva clase sociale clar stabilite. Le sunt date toate lucrurile pe care le vor, inclusiv capacitatea de a avea ce partener afectiv doresc. Astfel, ei nu pot și nu vor dori vreodată să își deconstruiască realitatea, acțiune care ar fi cea mai periculoasă dintre toate pentru cei care îi controlează. Da, o caracteristică umană importantă este capacitatea de a crea o realitate, dar relevantă e și capacitatea omului de a o distruge, tot el.

Din acest motiv, nu cred că vom înceta vreodată să fim oameni și să fim relevanți, atâta timp cât avem capacitatea de a ne contempla sensul existenței și de a crea realități subiective, dar și de a le distruge.

Cred că mai degrabă monotonia vieții de zi cu zi ne face „roboți” în sensul pe care îl cunoaștem.

 

8. Ai vreo recomandare pentru purtătorii mai tineri de implant cohlear?

R. Recomandarea mea pentru purtătorii tineri de implant se poate extrage din această pildă, culeasă de Alan Watts.

Odată, demult, trăia un fermier chinez al cărui cal a fugit. Și toți vecinii s-au adunat să-l compătimească. „Ne pare rău să auzim că ți-a fugit calul”, „ce năpastă pe tine”, spuneau oamenii, la care fermierul răspundea: „se poate”. A doua zi calul s-a întors, aducând cu sine 7 cai sălbatici. În seara cu pricina, sătenii s-au adunat din nou acasă la fermier și i-au spus: „ce noroc pe tine”, „ia uite cum s-au aranjat lucrurile”, la care fermierul a răspuns: „se poate”.

În ziua următoare, fiul fermierului a încercat să călărească unul dintre caii sălbatici, dar a fost aruncat din șa și și-a rupt piciorul. Oamenii din sat iar s-au adunat și au spus: „ce nenorocire pe voi!”, la care fermierul a răspuns: „se poate”.

Ziua următoare, ofițerii de armată au venit să ia tineri pentru război și l-au respins pe fiul fermierului pentru că avea piciorul rupt. Sătenii s-au strâns din nou și au spus: „ce noroc pe tine și pe fiul tău!”, la care fermierul a răspuns: „se poate”.

Categories: BLOG

Bogdan Stanciu

Președintele Asociației „Darul Sunetului”. Vechi combatant în arena civică. Fotograf. Tatăl Sofiei, o fată surdă congenital și purtătoare a unui implant auditiv Cochlear Nucleus. Pompier de serviciu, la nevoie.

0 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.