Ludwig van Beethoven, de la a cărui naștere aniversăm anul acesta două secole și jumătate, a început să-și piardă auzul la 28 de ani și mai târziu a surzit complet, pe când avea doar 31 de ani.

Într-o scrisoare adresată prietenului său apropiat, medicul Franz Gerhard Wegeler, compozitorul își descrie astfel simptomele:

„… în ultimii trei ani auzul meu a devenit din ce în ce mai slab… urechile îmi zumzăie și bâzâie zi și noapte… De aproape doi ani am încetat să mai particip la reuniuni sociale, doar pentru că mi se pare imposibil să le spun oamenilor: Sunt surd.”

„În oricare altă profesie, ar putea fi mai tolerabil, dar la mine o astfel de stare este cu adevărat înfricoșătoare… Când mă depărtez puțin, nu mai aud niciuna dintre notele înalte ale instrumentelor sau ale vocaliștilor. De multe ori abia aud dacă o persoană vorbește încet; pot distinge tonurile, dar nu și cuvintele și totuși găsesc intolerabil dacă strigă cineva la mine. [hiperacuzie, n.tr.].“

(Gutenberg E-book of Beethoven’s Letters 1790-1826; Grace Wallace; (c) Project Gutenberg License) 

Un diagnostic pus astăzi ar suna probabil astfel: otoscleroză, degenerarea nervului auditiv, pierdere de auz pe frecvențe înalte, plus tinnitus… sau poate e doar speculația autorului acestor rânduri!

În celebra scrisoare adresată fraților săi Carl și Johann, cunoscută ca „testamentul Heiligenstadt”, muzicianul își expune singurătatea și temerile existențiale care acompaniau criza determinată de acceptarea unui diagnostic la acea vreme ireversibil. Medicii încercaseră să-i trateze afecțiunea cu ulei de migdale și hrean, dar fără niciun rezultat. A continuat să lucreze, folosind vibrațiile instrumentelor pentru a suplini auzul deteriorat; deși a compus mai departe cu mare aplomb, pierderea auzului l-a împiedicat să mai interpreteze în public, pierzând astfel o importantă sursă de venit. Și-a făcut ultima apariție ca pianist în 1814; ulterior, a mai cântat doar pentru prieteni sau pentru sine. În ultimii nouă ani ai vieții, compozitorul a „dialogat” doar prin „conversații” scrise – aproximativ 400 dintre aceste așa-numite „caiete de conversație” sunt păstrate și azi.

Pentru aniversarea a 250 de ani de la naștere, diverse instituții din Viena – orașul în care Beethoven și-a petrecut ultimii 35 de ani ai vieții – au planificat evenimente și expoziții pentru a-l sărbători pe acest compozitor strălucit și zbuciumat deopotrivă. Muzeul vienez care îi este dedicat, amenajat în unul dintre cele 50 de domicilii ale lui Beethoven, permite vizitatorilor unei expoziții speciale să „simtă” auzul deteriorat al compozitorului.

 

Goya, Edison, Reagan

Beethoven nu este singura persoană celebră care a surzit în perioada de activitate.

După ce pictorul spaniol Francisco de Goya și-a pierdut auzul la 46 de ani, în 1792, lucrările sale au devenit din ce în ce mai sumbre și mai întunecate. Refugiat în locuința de la periferia Madridului, numită chiar „Vila Surdului”, pentru că fostul să proprietar, culmea, fusese și el surd, Goya a pictat direct pe pereții casei celebra serie cu teme de război, injustiție și nebunie – „Las Pinturas Negras”, picturile negre, care reflectă în fapt zbuciumul interior al artistului, alimentat de teribilul episod al implicării Spaniei în războaiele napoleoniene.

Negrul și nuanțele de maro și ocru, figurile lunatice și grotești arată un artist care exterioriza prin pictură ceea ce natura sa umană încerca, atent, să ascundă: spre deosebire de Beethoven, Goya nu a avut niciodată intenția ca aceste lucrări să fie expuse sau văzute de altcineva.

Pinturas negras (detaliu). Muzeul Prado, Madrid

Auzul inventatorului becului electric și al fonografului, americanul Thomas Alva Edison, născut în 1847, s-a deteriorat pe când era copil. Cauza afecțiunii a fost atribuită de biografii săi unui episod de scarlatină și unei infecții recurente a urechii medii deși, pe la jumătatea carierei, Edison a început să povestească oricui stătea să îl asculte că necazul i se trăgea de la… un conductor de tren! Acesta l-ar fi lovit peste urechi atunci când mini-laboratorul de chimie pe care și-l amenajase într-un vagon de marfă a luat foc, drept pentru care el a fost aruncat din tren, împreună cu aparatura și substanțele sale.

Complet surd de o ureche și abia auzind cu cealaltă, Edison asculta instrumentele „mușcând” din lemnul acestora pentru a absorbi undele sonore prin dantură, ocolind astfel auzul puternic deteriorat – prefigurând implantul de ureche medie. Această metodă inedită de ascultare a lăsat și alte urme, pe lângă cele de dinți: Thomas nu suporta vibrato-ul vocal și declara compozițiile lui Mozart drept „un afront” la adresa muzicii!

Faptul că cineva aproape surd a semnat actul de naștere al industriei muzicale e una din contradicțiile extraordinare care însoțesc, adesea, viața oamenilor de geniu, și în particular pe cea a lui Edison, contestat, controversat și caracterizat deopotrivă ca inventator măreț sau escroc, erou al capitalismului sau monstru de lăcomie…

Thomas Edison

Thomas Edison

Atât Beethoven, cât și Goya și Edison au trăit înainte de a putea beneficia de munca altor oameni de geniu: primul aparat auditiv portabil a fost introdus abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, primele implante cohleare multicanal au fost făcute în anii 1970-80, unul din acestea chiar la Viena, în 1977, iar într-un alt oraș austriac, Innsbruck, a fost fondat 13 ani mai târziu unicul (până azi) producător european de implanturi cohleare, Med-el.

În anii 1980, SUA au avut un președinte cu deficiențe de auz considerabile: Ronald Reagan.

Afecțiunea i-a fost, probabil, cauzată de expunerea la zgomotul de împușcături din bogata sa carieră ca actor de western. La momentul alegerii ca președinte, în 1980, pierderea sa de auz era descrisă ca fiind „moderată”, dar aceasta avea să degenereze rapid. Șeful de personal, Donald Regan, relatează că a încercat odată să-i transmită președintelui un mesaj în timpul unei conferințe de presă, „but Reagan could not hear since Regan was talking into Ronald’s deaf ear”*. În 1983, „RR” a primit un aparat auditiv făcut pe o comandă specială, care a costat 1.000 de dolari, și ulterior și pe cel de-al doilea.

Mai norocos decât predecesorii, popularul actor ajuns locatar al Biroului Oval nu doar că a beneficiat de avansul tehnologic, dar decizia sa de a purta protezele în public fără a se ascunde – ba chiar cu oarecare mândrie – a crescut exponențial vânzările micului dispozitiv de amplificare audio în Statele Unite și a contribuit la intrarea în „normal” a hipoacuzicilor din Occident.

* Bumgarner, John R. The Health of the Presidents: The 41 United States Presidents Through 1993 from a Physician’s Point of View. Jefferson, NC: MacFarland & Company, 1994, p. 232.


Bogdan Stanciu

Președintele Asociației „Darul Sunetului”. Vechi combatant în arena civică. Fotograf. Tatăl Sofiei, o fată surdă congenital și purtătoare a unui implant auditiv Cochlear Nucleus. Pompier de serviciu, la nevoie.

0 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.