În cercurile conservatoare din Statele Unite circulă o vorbă de duh, preluată inclusiv la niveluri înalte ale politicii: „Cele mai terifiante cuvinte ale limbii engleze: Vin din partea guvernului, sunt aici să te ajut”.

Pentru România și Europa în general, aversiunea unei părți din societatea americană față de intervenționismul guvernamental este doar una din multele bizarerii ale sudiștilor albi, la fel ca și portul de armă. În ultima vreme însă problema limitelor până la care se poate întinde autoritatea guvernamentală apare în mod acut și abrupt și în România.

Realist vorbind, în brambureala politică a cărei culme este circul cu maimuțe din Parlament, acesta a devenit unicul criteriu prin care am mai putea distinge coerent „Stânga” de „Dreapta”.

Mai exact, după definiția de manual, prima este avocatul colectivismului: taxare ridicată, redistribuire a resurselor, decizie colectivă; cea de a doua, al individualismului: taxare redusă, autonomia resurselor și decizie personală/de familie. (Aplicând definiția, constatăm că de fapt Dreapta nu există sau nu contează politic în România, dar asta e o discuție pentru alt articol, într-un alt spațiu.)

Cea mai recentă ocazie de reflecție asupra acestor limite ne-a fost oferită recent, când am aflat că „Statul” și ONG-urile ne pregătesc o rețea de „experți” care să educe părinții și copiii conform unui document intitulat „Strategia Națională de Educație Parentală”.

S-au scris deja sute de articole pe această temă, în cele circa 4 săptămâni de când proiectul a fost publicat – și apoi eliminat – pe website-ul Ministerului Educației Naționale. Îl recomand pe cel scris de Horațiu Pepine pentru împrospătarea memoriei dar și pentru un prim set de concluzii.

La rândul meu propun o abordare a aceluiași subiect, dar din alt unghi și, poate, un motiv suplimentar de reflecție, menit să mai toarne apă rece pe flacăra vie a conflictului aprinsă într-o atmosferă și așa saturată de praf de pușcă.

O Strategie faraonică și ideologizată…

Să presupunem că „Strategia Națională de Educație Parentală” (SNEP):

– n-ar fi creată și susținută de un grup de ONG-uri dubioase; că printre acestea nu s-ar număra cele care în anii recenți au militat pentru abolirea orei de educație religioasă, pentru legalizarea „căsătoriilor” între persoane de același sex, pentru educație ideologică „gender” și „educație” sexuală;

– n-ar fi menită să instituie un sistem de educație paralel celui oficial, aflat la bunul plac al unei rețele de „experți” formați pe banii unor instituții publice sau private exterioare societății românești și intereselor acestora;

– n-ar conține un limbaj care nu lasă loc de dubiu în ce privește intenția de reeducare în masă a societății pentru schimbarea mentalităților „conservatoare”;

– nu ar deschide calea înființării unui Leviathan antifamilie de tip Barnevernet în România;

– în fine, că nu ar conține prevederi pur neconstituționale (sunt încălcate dreptul de întâietate al părintelui în ce privește educația copilului său, obligația neutralității statului față de ideile filosofice și credințele religioase și chiar opțiunea legislativă actuală în ce privește familia).

Să presupunem deci că SNEP ar fi lipsită de toate aceste hibe și neajunsuri care o fac, din start, absolut inacceptabilă. Ar fi, atunci poate, un proiect viabil?

Opinia mea este că nu.

 

… a unui Stat dovedit incapabil

În ultimii 10 ani am avut ocazia să mă confrunt de nenumărate ori cu incompetența, neputința, lipsa de resurse și reaua voință în domeniul sanitar și în cel al protecției sociale, aproape un monopol al sectorului public.

Pe când avea 1 an, fiica mea primea un diagnostic complicat și serios. Acesta ar fi putut fi pus la naștere și astfel am fi câștigat un an care, avea să se demonstreze ulterior, a contat enorm. Însă screening-ul neonatal în sistemul sanitar din România este doar un lux teoretic, vorba unei foste ministre.

De atunci și până azi am plătit peste 40 de mii de euro pentru operații, recuperare și reabilitare, reparații și piese de schimb pentru dispozitivul pe care îl poartă Sofia (implant cohlear). În ciuda legilor foarte generoase, toți, dar absolut toți acești bani au provenit din economiile noastre și de la prietenii la care am apelat atunci când nu am mai putut suporta cheltuielile. (Domnul să-i binecuvânteze pe toți cei care au răspuns la apelul meu, nu puțini!)

„Statul” care se arată acum preocupat de efectele nefaste ale „mentalităților conservatoare”, identificate în SNEP ca sursă a relelor, a fost, ca să mă exprim în termenii jocului de tenis, la primire, iar noi, părinții – la serviciu. Invers… cam niciodată. Din tot „dreptul constituțional și legal” la sănătatea copilului și la condiții optime pentru dezvoltarea lui ne-am ales doar cu o alocație de 200 de lei lunar (prețul a 2 ședințe de terapie din cele 12 lunare) și cu gratuitatea celor 3 zile de spitalizare post-operație, în anul 2010.

În rest, nimic. ZERO.

În 2010 am înființat asociația Darul Sunetului care împreună cu celelalte organizații de părinți aflați în situații similare a încercat să corecteze câte puțin din strâmbătățile unui sistem aiurit de prea multe false reforme și permanente lipsuri. Am reușit puțin, deși promisiuni au fost multe. Pe blogul nostru am postat de-a lungul timpului despre întâlnirile, audiențele, rugămințile, promisiunile, mesele rotunde, protocoalele semnate împreună cu politicieni și miniștri. O luptă surdă, epuizantă, dusă contra unei entități informe, alunecoase ca un pește ud, lipsite de conștiință și de responsabilitate dar aflată permanent în foame de bani, ale cărei scuze se pot rezuma prin cuvintele „nu știu, nu pot, nu am, vino altădată”.

 

O altă măsură a eșecului: Școala publică de masă

Uitați-vă la școala de stat (de masă) din România: o catastrofă. Rezultatul a 30 de ani de experimente? Răspândirea analfabetismului funcțional, profesori proveniți din generația post-1990 și afectați ei înșiși de tarele acesteia, o rată record de abandon școlar, fabrici de diplome inutile pe piața muncii și dispariția exact a celor școli de care e mai multă nevoie – cele profesionale și de meseriași.

N-a avut Statul autoritate și putere de decizie în acești ani? Nu a avut bani? Nu a avut timp? Ba le-a avut pe toate, iar rezultatele vorbesc de la sine: din școala de masă scapă cine poate!

 

„Binele comun” – un miraj pe seama căruia suntem abuzați permanent

Experiența amară cu sistemul public de sănătate m-a făcut să devin un opozant categoric al „binelui comun” ca deziderat al statului social, fie în educație, în sănătate sau oriunde altundeva.

Am convingerea, reflectată și în documentul „50 de măsuri pentru familie” realizat pentru Coaliția pentru Familie la care mi-am adus un aport important, că nimic n-ar ajuta mai mult și mai bine familia românească, individul, comunitatea, decât retragerea autorității de Stat din viața noastră. Ideal, în limitele stabilite prin Declarația de Independență a SUA (și prin Constituția acestei țări):

„Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii.”

Statul, așadar, să fie doar gardianul unor drepturi pe care nu el le acordă și deci nu le poate retrage. Nimic mai mult. Luați taxe minime, pentru ordinea publică, armată și sistemul de justiție. Nu vă vom cere nimic altceva în afară de asta, dar sunt sigur că ne vom descurca mai bine decât cu „ajutorul” vostru de care ne lipsim oricând bucuros.

Știu că visez și că nu suntem în SUA. Probabil că pledoaria mea pentru un stat redus deopotrivă ca puteri și răspunderi nu cade prea bine. Conservatorismul în România încă are dimensiunea rudimentară a unui tradiționalism ruralist, dacă o are și pe aceasta. Într-o țară aflată în îmbătrânire accelerată nu e prea mult loc de perorații despre individualism și virtuțile sale, când majoritatea pensiilor sunt la nivel de supraviețuire. Dar chiar și așa, nu înseamnă că resemnarea este o opțiune.

Revenind la Strategia Națională de Educație Parentală, pentru care motiv părintele din mine ar acorda Statului credit pentru un proiect faraonic și o enormă putere (aceea a re-educării) inclusiv asupra mea, când Statul se dovedește nu doar incapabil să rezolve probleme infinit mai mici, dar le mai și agravează?

Și de ce aș accepta un ajutor de la un străin oarecare botezat „educator parental”, dacă atunci când am avut realmente nevoie am găsit sprijin doar la familie și la prieteni?

Ca să nu se spună că mă opun progresului (mantră stupidă ventilată la nesfârșit de partizanii „revoluției permanente”), fac o propunere de compromis: „Statul” să îmi comunice o adresă unde să îi trimit facturile și estimările tuturor cheltuielilor făcute cu recuperarea fiicei mele în acești ani, precum și detaliile contului bancar în care să îmi restituie banii. Plus o dobândă. Dobânda standard a BNR, ca să nu mi se spună că sunt nerezonabil…

După această dovadă de bunăvoință și (po)căință, și numai DUPĂ, sunt dispus să ascult mai multe despre preocuparea „Statului” față de modul în care îmi cresc copilul.

Până atunci, rămâne cum am stabilit.

P.S.: Articolul îl scriu la scurt timp după decesul lui Călin Farcaș, un tânăr care aștepta de 2 ani un transplant de plămân. A murit cu zile, cu banii de operație în buzunar – deși, rețineți, avea și el drept la tratament „gratuit”, dar ce nu face omul când viața lui e în joc! – din cauza aceluiași nenorocit de „sistem”.

Nu voi intra în detaliile disputei politice declanșată după moartea lui între ministerul Sănătății, plus Fundația pentru Transplant a d-lui Victor Zotta, contra fostului ministru Vlad Voiculescu susținut de măscăricii #rezist. Modul în care se porcăiesc reciproc e dizgrațios și inutil și îmi este familiar deja. Nu știu cine are dreptate, dar un lucru e cert: încă o viață a fost irosită (în sensul secular al cuvântului) din cauza incompetenței, răutății și neputinței acelorași autorități care țin morțiș acum să ne învețe cum să fim părinți.

Articol de Bogdan Stanciu