Amatorii de umor de calitate își amintesc de Seinfeld, poate ultimul serial autentic de comedie înainte ca (și) asta să fie distrusă de corectitudinea politică. Unul din cele mai „gustate” personaje episodice era Nazistul cu supa (Soup Nazi), un individ încruntat, cu mutră de turc, patron și bucătar la un fast-food unde se servea o supă grozavă, după o rețetă unică pe care o știa doar omul nostru. Porecla i se trăgea de la comportamentul de zbir și regulile aberante pe care le pretindea respectate la sânge. Dacă voiai pâine trebuia să plătești în plus, iar la orice comentariu sau protest îți suspenda dreptul de a-i fi client pentru un an.

Cu întârziere de vreo săptămână (sunt defazat, ca orice om care nu are cont de Facebook – și e foarte fericit să își aloce timpul astfel câștigat unor activități mai folositoare) am aflat că Nazistul cu supa e tot „nazist”, dar s-a mutat în România și nu mai e responsabil cu supa, ci cu… locul de parcare. Mai exact, s-a metamorfozat într-un agitator #rezist, Cristian Dide, unul din întinzătorii pe jos la proteste. Acesta s-a supărat pe d-na Manuela Hărăbor pentru că a parcat pe un loc destinat persoanelor cu handicap.

Postarea de pe pagina FB a lui Dide are un limbaj în limitele bunului simț – spre deosebire de comentarii, care sunt infecte de-a dreptul – dar denotă o răutate inutilă și dorință de-a impune cu orice preț o agendă. În plus, a atras dezaxați precum cel din captura de ecran de mai jos:

Manuela este asistentul fiului său, care are autism. Dacă e să fim rigoriști, într-adevăr, nu putea parca acolo decât dacă era împreună cu el. Însă legea este deficitară, așa cum cred că este clar pentru toți cei care se află în situații similare: asistentul deservește, în sensul profesional al termenului (acela de angajat cu contract), persoana cu handicap chiar și atunci când nu este în prezența acesteia. Sunt situații în care spiritul legii poate fi respectat, chiar dacă nu este respectată litera ei.

E o discuție lungă pe care, ca persoană direct interesată, sunt dispus să o am cu orice om cu putere de decizie (vezi articolul meu anterior despre inconsistența deciziilor administrațiilor publice locale privind încadrarea în grad de handicap); oricum ar fi însă, să faci din staționarea altuia pe un loc de parcare o ocazie de a-ți semnaliza virtuțile e o dovadă de lipsă de caracter și este reprezentativă pentru revanșismul, agresivitatea și ura care au ajuns să domine societatea românească angrenată într-un război româno-român stupid.

Incidentul „Corupția din Parcare” pare să mai aibă un alt motiv. MH a făcut „greșeala” să își ofere serviciile pe post de consilier onorific pe (evident) probleme de autism actualului premier. Adică, doamna Hărăbor este, în viziunea fanaticilor #rezist – cuvânt care a început să rimeze cu #nazist tot mai mult, după comportamentul unora – „pesedistă” ceea ce pare mai grav decât să fii pacientul zero la Ciuma lui Caragea. Ce să îi faci, dacă nu s-a orientat doamna să lucreze cu guvernul „de dreapta” Cioloș! (Paranteză: mă dau în vânt după „corifeii Dreptei” care n-au condus în viața lor nici măcar un nenorocit de butic și au lucrat doar în aparatul birocratic al instituțiilor publice, cum este dl. Cioloș.)

Oricum, răspunzând cu aceeași monedă, respectarea rigoristă a legii pare valabilă, pentru #rezist, doar unisens. În vara anului trecut am solicitat Primăriei Capitalei să-mi comunice dacă manifestațiile „spontane” ale lui Dide&Co, care durau deja de 6 luni în Piața Victoriei, aveau autorizațiile necesare. Mi s-a răspuns că NU. Deci #rezist nu respectă legea decât atunci când îi convine, statul de drept se oprește la poarta lor, dar când vine vorba de acuzat pe alții pentru nimica toată sunt neiertători.

La o privire mai largă cred, personal, că pe Cristi Dide și ai lui îi doare la bască de persoanele cu handicap și că aceste manifestări sunt, pe lângă răfuieli cu „pesediștii”, doar o ocazie de „semnalizare a virtuților” într-o carcasă goală de conținut. Condiția mizerabilă a omului dizabil în societatea românească stă mărturie, iar cauzele trebuie căutate încă dinainte de naștere, în atitudinea general lipsită de dragoste autentic creștină și de compasiune umană față de acesta.

În urmă cu câțiva ani remarcam, într-o intervenție făcută în fața instanței de la Tribunalul București în dosarul unui medic acuzat de malpraxis, că obsesia depistării sistematice a fie și celei mai mici anomalii genetice a fătului, prin analize și ecografii, nu are ca fundament grija față de copil, ci marcarea lui pentru exterminare în acea perioadă a vieții în care nu este protejat de lege – în viața intrauterină. Atitudinea discriminatorie, care începe deci înainte de naștere, nu se poate transforma brusc în compasiune și dragoste odată cu prima gură de aer trasă de copil. Cine crede altceva e suspect de schizofrenie.

Din fericire, autiștii – ca și oamenii cu hipoacuzie genetică, pe care îi reprezentăm la asociația noastră Darul Sunetului – sunt protejați de această „binefacere”. Afecțiunile lor nu pot fi depistate înainte de naștere, altfel ar fi și ei supuși aceluiași regim de exterminare căruia îi cad victime spre exemplu trisomicii, pentru care analizele din timpul sarcinii semnalează tot mai precis riscul de Sindrom Down.

În concluzie, lui Dide și alor lui le-ar face bine, zic eu, o cură de dezintoxicare de rigorism și una de tratament intensiv cu empatie. Iar la alegerile viitoare să lase cluburile și concertele cu Maroon Five și să participe la vot, dacă nu mai vor guvern PSD.

Ce-ar mai fi de zis? Poate nu de zis, ci de arătat fotografia cu mare putere de evocare de mai jos, realizată de colegii de la Asociația Națională a Persoanelor cu Deficiențe de Auz „Ascultă Viața” într-una din taberele destinate copiilor purtători de implant auditiv și familiilor lor. Măcar de i-ar ține pe copii această solidaritate și când vor deveni adulți! După ce părinții lor nu vor mai fi, nu se pot aștepta de la nimeni la (mai) nimic. Vor fi ei și Dumnezeu, iar între, straturi-straturi, doar „justițiarii planetei” răcnind cu gura până la urechi.

(articol de Bogdan Stanciu)